sâmbătă, 18 noiembrie 2017

O ilustrație contemporană

Era o seară umedă de toamnă
și stingher, cu gândurile înrădăcinate-n mine,
cu pași lenți mă reîntorceam acasă.
Ajunsesem pe o stradă
scăldată-n bezna nopții;
nicio lumină nu pâlpâia în drumul meu;
prin obloanele caselor, pe alocuri,
câteva lumini difuze se vedeau
în treăcatul meu lent și
le priveam cu coada ochiului
plin de tristețe.
Aerul pe care-l respiram
îmi uscase buzele și gâtul;
dar nu despre aceste doresc să vorbesc.
Cum mergeam eu pe această stradă,
o stradă ce nu-și afla rostul,
undeva în depărtare vedeam o siluetă,
o umbră de om pietruit
-îmi adusesem aminte de soția lui Lot-
pe marginea trotuarului care
făcea parte din această stradă
pe care pășeam lent.
M-am apropiat îngândurat
și-ntreacăt, tot cu coada ochiului
reușisem s-o privesc;
era o doamnă fără adăpost.
Cu o haină murdară, trasă peste genunchi,
stând sprijinită cu spatele de un gard,
-de fapt era un zid din cărămidă-,
tremurândă și înfometată.
M-a cuprins duioșia și dintr-o dată
toată mulțumirea pentru tot ceea
ce am și am avut.
Când îți plouă în suflet, fă-ți umbrelă
dintr-o bucurie, spunea  Cioran.
Dar ce ne facem dacă te plouă pe trup
și nu ai unde să te adăpostești?
Ce ne facem când noi avem atâtea
și nu oferim ceva în schimb?
Risipim și aruncăm cu o superficialitate
pe care nu ne-o închipuim.
Uneori, noi oamenii, am impresia
ca suntem niște monștri,
niște leșuri bipede lipsite de rațiune
și cu toate aceste, nici eu n-am făcut ceva;
am trecut pe lângă ea ca și cum
n-ar fi fost acolo.
Suntem inumani pentru că nu mai ajutăm
și dacă facem aceste,
ne imaginam binele pe care ni-l dorim
și, eventual, ajutăm doar urmărindu-ne
scopul și moftul.