Adagio

Cu tristețea nu-i de joacă
atunci când e moștenire din familie;
când o simți ca pe un suvenir aparte,
zăcând în ceasul nopții, în amintire.

Însuflețit în piept cu-o rană grea,
cuprins de febră și de gând;
m-am pomenit cumplit într-un calvar
tremurând de frică și de frig.

Aș dori să stau de vorbă și cu mine,
să mă-ntreb de viață la masa mea;
singur, pustiit, fugind din lume,
grăbindu-mă să ajung la moartea mea.

Vino-ți în fire explicație tremurândă,
din catastrofa clipei ce va urma;
o singură prezență în amăgire,
în lumea-n care am fost cândva.