Îngenunchiat

Am îngenunchiat în faţa unui copac
şi i-am spus despre durerea mea,
despre cum acest timp trece în fragmente...
căci mereu îmi aduc aminte de mine.

M-am repezit pe gardul viu şi verde
şi îngenunchiat, îngenuchiat m-a despărţit
asupra zâmbetului de soare căci şi el
are nas şi gură, ochii şi urechi,
trup şi suflet, gând şi lacrimi...

Stând în amintire pe o bancă solitară,
vorbesc cu frunze şi ramuri cântătoare
şi îngenunchiat, îngenunchiat rămân
cu gândul şi tot aşa mă apără veşmântul.

Putrezeam de zâmbet şi fericire
atunci când noi plângeam de dor.
Aş vrea să pot odată să te adulmec
să te simt pe trupul meu, gol...

Definitie despre dragoste

Dragostea e un război.
Trebuie să existe un învingător
şi un învins, un cuceritor şi un cucerit.
Două teritorii de suflete se zbat,
se luptă pentru un adevăr conjugal,
pentru o stare de spirit şi
dreptate mai presus de cuvinte...
Pentru mine dragostea e un "exscelsior"

În emoţia ta atunci când te privesc

Retrăia senzaţiile celor dintâi emoţii
şi sărmana ei inimă strânsă înflorea de iubire.
Un vânt cald îi mângâia obrajii; zăpada
se topea, picurând strop cu strop
pe firicelele de iarbă atât de fragede
ca şi trupul, degetele, ochii ei...

Mă fermecai privindu-te, cu privirea
în care tremura o lacrimă, ca apa după
furtună în potirul unei flori. Te-am atras
spre mine să pot mângâia părul tău neted,
în care, în lumina amurgului, se oglindea
ca o săgeată de aur o ultimă rază de soare.

Abjur în termeni

Scriu pentru că acesta e unicul
lucru care-mi dă un sens.

Destinul meu e să fiu înţeles
decăt de un singur om, stăpân... Eu!

Încerc să-mi umplu singurătatea
cu versuri, cuvinte...

Dar nici eu nu mai bănuiesc
cât sunt de nefericit...

Îmi este frica de un vers
dupa ce mi-am inundat poezia!

Despletit de freamăt

Erau primele zile a lui decembrie.
Între liniile colinelor, valuri
de ceaţă se lungeau până în zare;
altele se destrămau, urcau, se
risipeau... Prin spărtura norilor,
sub o rază de soare, se zărea în depărtare
chipul tău fermecător, plin de iubire
şi dragoste. Pâlcuri de copaci,
din loc în loc, se iveau ca nişte stânci
negre; şiruri înalte de plopi îşi scoteau
vârfurile din ceaţă şi semănau cu
nişte prundişuri măturate de vânt,
ca nişte sunete de vioară...

Autoportret într-un ciob de sticlă

Mă lăsam furat de legănarea melodiilor
şi-mi lăsam fiinţa vibrând în leagănul
arcuşurilor de vioară care mi se plimbau
prin nervi. Nu mă satur privind costumele,
decorurile, personajele, copacii pictaţi
care tremurau în această vreme plumburie.

Degetele îmi sunt reci, învineţite de frig...
Sunt altern al pesimismului, al singurătăţii,
al formelor de relief din afara sufletului meu.
Mă pierd în fiecare cuvânt scris, în fiecare
silabă, sunet, vocală... Trăiesc în poezia
unei inimi frânte, unui glas pierdut în noapte.

Nichita Hristea Stănescu

26 de ani, de la moartea "tatălui" meu. A fost un poet, scriitor şi eseist român, ales post-mortem membru al Academiei Române. Un poet de o amplitudine, profunzime şi intensitate remarcabile, făcând parte din categoria foarte rară a inventatorilor lingvistici şi poetici.

Ai plecat! Nu am ajuns să te cunosc,
să-ţi vorbesc, să-ţi spun de ce
te-am ales pe tine stăpânul poeziei...

Eşti un creator de versuri divin,
stăpân pe versurile tale sensibile.

Te cunosc din versuri şi doar atât.
N-aş putea să-mi aleg un alt învăţator,
un maestru, un dirijor de versuri.

Au trecut anii şi tu ai rămas la fel,
căci versurile tale veşnic vor domni...

Mi-aş fi dorit să pot să aduc un zâmbet
pe chipul tău melancolic, plin de
tulburarea ta, plin de o întâmplare.

Nu mi-ar sta mie în caracter să te critic,
să-ţi spun cât eşti de bun sau de rău...

În fiecare poezie îţi spun un "adio",
un cuvânt de rămas bun, căci tu devreme
ai plecat în nefiinţă, devreme ai plecat la drum.

Pe la amiază

Gândindu-mă, se iscau rafale de vânt
şi frunzele şuierau aplecate la pământ...
Frunzele de fag foşneau într-un freamat scurt,
în timp ce vârfurile copacilor, mereu în dans,
îşi continuau murmurul ca un vuiet,
ca o melodie plină în melancolia ei
auzit dintr-un arcuş de vioară putredă...

Gândul, mai vag decât oceanul,
strălucea astfel în ochii ei
într-o ceaţă trandafirie. Viaţa ei
clocotitoare, tumultoasă, era totuşi
separată pe vise, clasificată în
tablouri distincte...

Avea un fel de ataşament tâmp, plin de
admiraţie pentru el, de voluptăţi pentru
ea, o beatitudine care o amorţea;
sufletul ei se cufunda în această beţie
şi se îneca, prăbuşită, ca ducele de Clarence
în butoiul lui cu vin. Era aşa frenezică,
plina de pasiune, de orgoliu, de toate
întâmplările acelea diafane ale unor zile de amurg...

Nu-şi mai putea ridica pleoapele. Păreau
croite special pentru prelungile priviri
amoroase în care pupila i se pierdea
undeva în josul buzelor mele, în lumină...
Oftatul meu e toată duioşia ei, toată
aventura unui soare ce străbate un azur
în lumina lui canonizată.

"Scroafa homosexuală"

Era începutul lui Decembrie, când
înfloreşte românul şi răsare zăpada;
un vânt rece se rostogoleşte peste
centrul oraşului Timişoara...

Printre stinghiile umbrarului şi
dincolo de ele de jur-împrejur,
se vede râul care desena prin centru,
în iarbă, arabescuri ilegale.

Aburul serii se înălţa printre
oamenii golaşi de minte, estompându-le
contururile cu o umbră roşie,
mai palidă şi mai transparentă decât un căcat...

În depărtare, treceau vitele;
nu li se auzeau nici tropotul nici mugetele;
iar clopotul continua să bată, prelungindu-şi
în văzduh vaierul paşnic, plin de prostie.

Legănaţi de dangătul repetat de minciuni,
gândul tinerei nu mai rătăceşte printre
vechile amintiri ale tinereţii şi ale anilor
petrecuţi într-o revoluţie mincinoasă...

Nu-şi mai aminteste nici de sfeşnicele mari
care au ars pentru cei ce au adus o victorie,
un gram de speranţă, un gram de vorbă buna:
"Sus comunismul, sus comunismul!"

Oftând adânc

Ascult fascinat sunetele clopotelor
de biserică, care se tânguiesc
atunci când aruncă spre cer
o rugăminte poetică, frenezică...

În acelaşi timp, o adiere
răscoleşte frunzele oţetarilor.
Unu nor pendulează pe cerul
decolorat de ceaţă tomnatică.

Mă simt ca o buruiană într-o seră,
ca o frunză pe o apă curgătoare,
ca o buburuză în pumnul unui coleric,
ca un copil la sânul tău iubito...

Mă simt atât de sumisiv în preajma ta,
atât de cald şi de pueril, singuratic...
Din tot ce-am fost, n-am să mai fiu
şi tot ce-am plâns, n-am să mai plâng.

Meandrele melancoliei

Mă las furat de meandrele melancoliei
bacoviene, ascult harpele pe lacuri,
toate cântecele lebedelor pe moarte,
frunzele căzând, cuvintele care urcă la cer
şi glasul Celui Veşnic predicând prin văi.

Te privesc cum Abélard o privea pe Héloïse,
şi strălucim ca o cometă pe imensitatea
întunecată a universului şi răsărim odată
cu soarele, cu roua acelor dimineţi umede...

Iar acum, nedumerit, nu-mi pot imagina
că liniştea în care trăiesc e fericirea
la care am visat, că tu faci parte
din acest decor pustiu şi plin de tine.

Măsura repulsiei

Ploaia se oprise. Se crăpă de ziuă,
iar pe ramurile desfrunzite ale
pomilor solitari, păsările
stăteau nemişcate, zburlindu-şi
penele mărunte în vântul rece
al dimineţii. Câmpia întinsă
se pierdea în zare şi pâlcuri
de copaci din jurul băncilor
păreau din loc în loc, nişte pete
de un violet ce bătea ca dintr-un amurg,
negru... Îmi pierd în orizont nuanţa
tristă a sufletului şi mă renasc
odată cu duioşia mea, cu puţinul
cuvânt care-mi redă aripi pentru
o singură bătaie, o singură scânteie
care m-ar mai putea trimite cufundat
într-o dilemă a singurătaţii,
a tristelor basme care mi-au invadat sufletul.
Nu vreau să mai renasc încă o dată,
să calc strâmb pe aceste drumuri strâmbe.
Nu vreau să mai respir cuvinte amare,
nici cele dulci, dar vreau să pot
desluşi tainele unor clipe fără margini...
Tandru de înspăimântător îmi sunt versurile,
aceste rânduri care-mi sunt ca o rană,
ca o urmă amprentată de un "rezid" raţional.
Nu ştiu dacă regret ceea ce am cedat,
sau dacă iubesc mai mult acel prag.
Sunt un mistic plin de credinţă, plin de adevăr,
plin de nostalgia unei toamne blânde cu
acel miros de vin, de cramă care îmbină
sfoiagul cu aroma vinului roşu...

Deşertul pentru totdeauna

Oscilez între realitate şi reverie
ca un clovn între râs şi plâns...
Acuma ştiu cum e cu uscăciunea
deşertului din mine. Simt acea
uscăciune în suflet, o singurătate
adevărată fără un scop!
Simt cum toate se usucă în jurul meu,
cum toate crapă de uscăciunea
unui deşert solitar...
Care ar fi rostul privirii înapoi
atunci când păşesc prin deşert?
Vântul, mereu îmi şterge urma şi
unde privesc, zăresc doar o
"fată morgană", un cântec de uscăciune,
o pierdere de nefericire...
Caut fericirea în sufletul tău,
dezmierdarea trupului tău,
chiar şi în mijlocul deşertului,
în deşertul pentru totdeauna!

Broderii de gând

Privesc un arbore, într-o
zi imobilă cu soare şi când
minunatele lui frunze par broderii
ale unei inimi de primăvară
simt că renasc, că mă ridic spre azur,
că plutesc în conştiinţa mea,
în felul meu nostalgic şi visător.
Îmi pierd puterile când te privesc,
când toată frumuseţea ta
stăpâneşte toate anotimpurile
şi în gândul tău stăpâneşte sensibilitatea vieţii,
a traiului şi stimatizării de natură!...

Gândul zilei

Mă simt ca o câmpie pe care nu mai încolţeşte nimic

Stigmatizat de imanenţă

Nu mai contează ce mod
de distrugere mi-am ales.
Mi-am ales să fiu îngropat
într-o bibliotecă, nu într-o cârciumă!
Dar în gândul meu, acolo jos
există o formă de a-mi spune
că rezultatul este acelaşi.

Modul meu de autodistrugere
dovedeşte ceva numai pentru
felul unui om singuratic.
Mi-am umplut singurătatea cu
cărţi, ambiţii, un mod de scepticism,
frunze şi parcuri şi o risipă de cuvinte
care mereu le îmbin cu dezintegrarea.
Mi-am pus oglinda pe un tavan,
căci atunci când mă trezesc, să mă pot privi.
Mereu îmi uit chipul!...

Când singurătatea mă face
contemporan cu moartea,
rămân într-o eternitate
pur în tăcere!
Infinitul meu de "poet" este plin de
venin, este o oază în deşertul meu.
Mi se rostogolesc munţii şi stâncile
în gândurile mele colţuroase...

Gândul zilei

Ce stranie şi neînţeleasă oboseală!

Din dispreţ pentru lacrimi

Sunt zile de toamnă
atât de dizolvante,
cu un vânt rece şi deprimant,
când ţi se pare că toţi
vor muri până în amurg,
iar gândurile vor supravieţui
spectrali şi visători...
În astfel de zile, îmi aduc aminte
de un nume minunat de fată,
care nu mi-a spus nimic chinuitor,
nimic subversiv, greu...

Mă gândesc la o hermeneutică
de lacrimi, un izvor melancolic
care plânge în mijlocul unei păduri
izolate de nori solitari
şi plini de vehemenţă deşertică.

Nu odată simţi nevoia de a muri
şi mă întreb zadarnic de unde
pleacă această pornire de autodistrugere.
Când mă cred în pragul eliberării,
mă pomenesc cu buzele umezite
de intervenţii indiscrete ale milei,
de haotica gândire a singurătăţii,
a dezizolării şi pragamaticii
cuvintelor mele...

Lacrimă şi agonie

Gândul meu este o cosmogonie de lacrimi,
un tremur nostalgic, izvorât din fiorul
transcendent al inimii, al sufletului...

Mă lupt cu absurditatea permisă, legala...

O datorie de singuratic este să rămână mai singur!

Am fugit de toate aceste lucruri pământeşti
şi m-am oprit la Tine Doamne, şi-mi ascult tăcerea
şi nu-mi pot înăbuşi glasul într-un tremur de copac,
bătrân şi plin de oboseală sufletească...

Singurătatea te face contemporan cu plecaţii,
ajungi să gândeşti ca un trup mort, fără suflet
şi plin de culoarea unui cer cenuşiu, gri,
o culoare de înec, de moarte... Alungă-mi tăcerea!

Tot ce-i în mine ţipă după viaţă, după sufletul
găsit la marginea drumului solitar... Erai
singură pe lume şi cu ajutorul nostru
ne-am ridicat ca dintr-un cimitir, ne-am săltat
unul pe celălalt şi am strigat spre cer, spre
locul unde alergăm amândoi, spre viitor...

Cât de paradoxale îmi sunt gândurile, tainele
noastre... Iubeşti un poet care toarnă un
parfum de agonie peste un alfabet liric şi dacă
în genere te poţi lega de fiinţa mea care nu
răspândeşte adieri de amurg, te voi iubi cât timp mai am!

Tăcere de apus

Sunt poet şi genealogia lacrimilor
n-o mai cunosc, mi-a rămas
străină şi estompată totodată...
Credinţa mea este un leagăn
şi naşterea dorinţelor,
un răsărit dulce şi obscur!

Ascult tăcerea apusurilor!

Acesta este glasul tăcerilor mute
al nopţilor tăcute...

Am o iubire exhaustivă şi cerul
meu nu permite gândul fără un vis
şi sub mine se întind ape adânci
fără un sfârşit...

Furtuna din mine nu-mi dă impresia de viaţă!

Arborii îmi păzesc tăcerea,
şi tăinuiesc într-un luciu întunecos
chiar dansând în umbra lor palidă
şi plină de o frenezie de fecioară...

Catren singur

Şi de ţi-aş săruta fruntea delicată
şi ochii tăi de turturea,
n-aş mai dispărea în lumea-mi vagă,
ş-aş muri în preajma ta...

Nevoia de a profana

Sunt legat printr-o scară de lacrimi
pe care urcă alte lacrimi, vesele
şi topite în vreme plămăditoare!

N-am graţie de iresponsabilitate
care face absurdul poeţilor
atât de fermecător mie şi al
tristelor ajunsuri intime...

Sunt atât de banal în toate
aceste versuri, încât, cred
că nici eu însămi nu mă mai
înţeleg. Am ajuns la absurditate!

Nimic n-a fost niciodata

Viaţa în Dumnezeu este o "moarte"
în lume, o detaşare statornică
plină de duh, de iubirea Lui cerească
şi de toată nostalgia iubirii Lui pentru noi.

Dacă ar exista un acces direct
la bucuria Divină, cu siguranţă
aş trece graniţa spre Tine!

Doamne, eşti un "fior" plăcut,
creşti în sufletul meu şi în
infinitul spaţiului...

Ce-i dincolo de tine Doamne?
Aş fi descoperit probabil o muzică,
şi cu ea fericirea din care se înalţă
crini, flori pure...

Un peisaj tern îmi saltă o amintire
de paradis sau o melancolie de menuet.

Îmi simt sângele circulând într-un ritm
lent, până la stagnare, la inocenţă.
Doamne, moartea şi iubirea sunt obsesii,
viaţa, doar o obsesie periodică!

M-am desprins de lumea comercială
şi am ales o cale spre putreziciune,
spre putreziciunea perfectă, singurătatea
solitară şi cuvântul Tău etern, Biblia!

Gândul meu!

Aş vrea să mă topesc într-o lacrimă,
şi toată această dezintegrare
să facă parte din plânsul tău...

Potopire nostalgică

... Şi văd priviri frânte
în umbre de ziduri,
inimi fără tentaţii,
tristeţi fără muzică...

Nimic din toate aceste
nu le mai slujesc!

Am lacrimi care sfredelesc
pământul şi răsar ca aştri
de pe alte tărâmuri, fără
un sens deplin în compromis!

Am un cântec vesel de toamnă,
un cântec al vântului
ce se strecoară printre frunze
şi fluieră în singurătatea lui.

Văzduhul a îmbătrânit, e străin,
rece, glasul lui vine din necunoscut...
Răsuflarea lungă şi grea bate acum
cu pumnii grei în pragul toamnei,
glasu-i vine de departe. Îl aud
totuşi schimbat, surd, ca dintr-un
fund nepătruns, din rai...

Acum luna e crudă, palidă, moartă,
nu ne mai încântă cu frumuseţea ei
din acele nopţi senine de vară,
pline de iubire şi orchestrate
de greieri muzicanţi...

Aud la răstimpuri scurte frânturi
din cuvintele "tale", fără sens,
repezite la întâmplare în umbra
acestei nopţi mute, cenuşii...

Închipuire

Câteodată simt nevoia
să-mi spânzur carnea de
stele, să păşesc sub nopţi
şi să-mi sfărâm membrele
de un vis întunecat.

M-aş despărţi de cununa vieţii,
de sumbrul cerului care-i prea
senin pentru mine, prea calm...
M-aş întoarce în trecut, aş pleca
undeva pe un deal departe, solitar,
să fiu doar eu şi suferinţa!

Zăcut în gând

Ce frunte calmă ai iubito
şi obraji de păpuşă...
Nu-mi pot desprinde ochii
de pe chipul tău...
Trăsăturile tale au
o perfecţiune precoce,
o frumuseţe înmărmuritoare...

Profilul tău...

Trudesc de atâtea zile
să-ţi memorez zâmbetul tău
fermecător iubito...

Eşti de-o frumuseţe
înmărmuritoare!

Te-aş descrie în mii
de rânduri, dar n-am memorie
să-ţi vorbesc, n-am
cuvinte pentru şoaptă,
nici minute să te iubesc!

Deşertul lăsat în neant

Reuşesc să mă regăsesc,
să-mi revăd răsăritul
cuvintelor, tainele
şi toate cuvintele mele
pline de nostalgia
pe care le-am rostit
în această vară plumburie.

Nu-mi mai oftează sufletul,
nu-mi mai curg râuri pe obraz...
Cuvintele mele sunt pline de dragoste,
sunt pline cu Dumnezeu,
cu azurul cerului nepătat...

Nici pată de nori
sub lumea aceasta sublunară
plină de o fericire
atât de vastă, atât de plină
de amurgul vesel al vieţii.

Pun punct pentru acest sezon
trecător, aceasta vară
care a trecut ca un nor de praf,
ca o zi din viaţa unui fluture!

Gândul zilei

Nu văd in jurul meu decât dărâmături şi fericirea asta este o pauză fermecătoare a extazului meu... Nu pot vorbi despre fericire decât din auzite!

Gând în adormire!

Cu "mine" îţi adiază
gândurile în umbre
de palmieri şi cerul
îmi pare un evantai
ce-mi întreţine
prospeţimea îndoielilor.

Gândul meu de amurg
prea plin de umbre pentru
a mai crede în ceva...
mă legăn ca o mare
ce-mi refuză înecul.

Scepticismul meu
este ca o mirare a
genialitaţii în faţa
vidului problemelor
şi desigur a realităţii.

Gânduri aplecate tomnatic
asupra lumii, într-o expresie
de fericire dezabuzată,
fără resentiment, ca într-o
atingere fără consecinţe.

Doamne, nu mă mai tem
că voi dispărea, căci
numai Tu rodeşti în mine,
în sufletul şi în gândul meu,
Tu eşti tulpina de care mă sprijin
şi Tu mi-ai dăruit chipul ce-l iubesc.

Gândul zilei

Datoria unui om singur, este sa fie şi mai singur!

Rugăciune către Dumnezeu!

Îţi aduc cântecele mele Doamne,
care sunt mai sublime
decât munţii, mai adânci
decât mările, mai înalte
decât norii, mai vaste
decât aerul...
Dorinţa inimii mele este
să păşesc spre tine Dumnezeule,
să arăt lumii întreaga Ta iubire,
creaţie şi dragostea ce ne-o
dai în fiecare clipă!

Neclintită nehotărâre!

Spectacolul naşterii
şi al morţii, este jucat
zilnic de zeci de mii de specii,
de plante şi animale, oameni...

Nu există nici măcar umbra unui simptom
de care să mă pot agăţa...
Nici umbra mea cu care să-mi
mai vorbesc, să mă îngân.

Arbori tăiaţi de pretutindeni.
Omul se extinde, omul e cancerul
acestui mapamond solitar într-o
galaxie solitară şi plină de negură.

Omul lasă urme pe unde trece.
El este cel ce face totul distructiv,
face ca inima altui om să nu-i mai bată,
să se cutremure în propria-i carne...

Ah, Dumnezeule! Cât oare voi mai putea trăi în suferinţă?
Cât voi mai păşi pe aceleaşi urme mereu?
Cât de mult vom mai îndura aşteptarea Ta?
Eu unul nu mai răzbesc. Mă lovesc mereu
de aceleaşi cadre mereu, de aceleaşi vieţi...
Aceleaşi gânduri mă urmăresc mereu
şi niciodată nu le pot scoate din umbră.
Aş fi vrut... aş fi vrut să pot să mă stăpânesc
de gelozie, să pot să schimb ceva în jurul meu,
chiar şi timpul, chiar şi lumea asta
creată în delir...

Dacă o singură picătură din ceea ce simt
într-un extaz excentric, m-ar arunca spre
o lacrimă de sfinţi, atunci cu siguranţă
voi ajunge atât de pur încât mă voi putea
oglindi doar în lacrimi de înger.

Vocea ta minune, este zgomotul pe care-l face
deschizându-se, poarta văzduhului.

classic car

Gândul zilei

Va putea duce Dumnezeu toate lipsurile mele? Va putea El sa se urnească, sub povara atâtor tristeţi?

Amurg, amurg, amurg!

Cu pleoapele lăsate,
revăd asfinţind soarele,
tragic de roşu şi violet,
luminând cu ultimele-i văpăi
scena aceea ca de-un campion de floretă.

Amurg, amurg, amurg!

Cu pleoapele lăsate,
revăd chipul tău în asfinţit,
tragic de frumos şi pur,
luminând cu ultimele-i văpăi
scena aceea de lacrimi pline de beatitudine.

Amurg, amurg, amurg!

Cu pleoapele lăsate,
revăd ziua de patru iulie,
tragic de frenetică şi şăgalnică,
luminând cu ultimele-i văpăi
scena aceea de candelă pâlpâind în întuneric.

Amurg, amurg, amurg!

Drumul către mine

Fără raţiune!

Întunericul alunecă la ochii mei
şi-mi reaminteşte de nopţi nedormite
umbre de durere fără chipul meu
adânc în ploaie, vise scormonite...
Amintirile mele triste ce vor să spele?
Oare ruşinea mea?
Toată ploaia ce-mi va unge
visele de demoni din ochii mei,
vise de singurătate nu pot găsi
pe aceste alei de vis...

Mă plimb prin această noapte
iar calea nu are nici o lumină.
Această noapte singur,
şi vântul adie în durere
şi dorinţa a apropierii de noapte
bate în ceasul de lumină.
Timpul are un cuţit otrăvit
de durere pentru mine,
pentru totdeauna, pentru noi...
A ta mână fragilă şi ochii tăi
plin de întristare
cum mi-au cuprins timpul şi îmbrăţişarea...
În aceste adâncuri cu porţiuni de cale netedă,
cu spaime de şoaptă şi gemete de ură,
cu lacrimi şi sfinţi, demoni melancolici,
păduri de roş-aprins şi toamnă fără voce.

Pătrund în mine fel şi fel de taine,
taine din tenebre şi din amurg,
dar tot ce pot să-ţi spun acum iubito
visez, visez şi greu gândul mi-l alung!

Dacă în loc de soare ar fi luna,
şi-n loc de lună ai domni doar tu,
atunci în întuneric aş vrea să pot muri şi poate,
a mele gânduri greu le-aş împlini.
Dacă în loc de ploaie te-aş asculta pe tine
şi în amiază să te zăresc pe nori,
siguranţa mea de veci de trai şi de tenebre
prin gânduri, zile, nopţi şi ploi am să alerg!...

Gând în margine de nimb

Mâna ta solitară, zburdalnică
în această vreme plumburie,
sub aceşti nori cenuşii,
gata, gata de o vărsare de lacrimi;
... pendulează în voia vântului
lângă pomii solitari fără pereche,
sub frunzele care dansează lin
în cădere o piesă de operă, un dans
de balet al amurgului, un dans al ploii...

Toată această coregrafie a toamnei
se aşterne pe chipul tău, pe umerii tăi
plini de dragoste, plini de patimă,
dezgoliţi de vântul care-ţi adie prin păr.
Ah, cât de minunat îţi este nimbul şi conturul
tău iubito, toată puritatea ta ce mi-ai
dăruito şi tot trupul tău ce-i peisaj de paradis.

N-am întâlnit tristeţe pe chipul tău,
cută şi sudoare, plânset şi ură...
Seninul văzduhului s-a aşternut pe pomeţii
tăi, pe buzele tale roşii ca două petale
de crizanteme, umede ca roua de pe tulpina
unui trandafir tânăr cu ghimpii verzi, înmuguriţi...

Ah, boboc pierdut printre ciulini
care ai înveselit un deal întreg,
mi-ai înveselit inima şi ochii,
buzele şi amprentele mâinilor mele,
tot trupul şi tot surâsul meu.

Ah, tu iubito ce mă cutremuri,
şi-mi aud exclamarea spunându-mi
"iubitule, iubitule"
ah, tu iubito ce mă cutremuri de emoţie,
şi-ţi aud glasul spunând "te amo, te amo".

Dacă te-aş citi in versuri!

Dacă aş deschide toate cărţile din lume
şi în fiecare vers ai domni doar tu,
mi-aş umple biblioteca cu un singur nume
şi acest nume îl porţi doar tu!

Dacă mâinile noastre au propriul lor nod
înseamnă că niciodată nu se vor dezlega,
niciodată nu vom plânge dupa noi...
Câtă frenezie domneşte între trupurile noastre!

Dacă cerul din azur s-ar transforma în cenuşă,
atunci cu siguranţă ne-am aştepta să plouă.
Dacă siguranţa noastră de a ploua s-ar transforma în toamnă,
atunci cu siguranţă am lovi toate frunzele pripăşite.
Dacă toate aceste frunze sihastre ne-ar sta în drum,
atunci înseamnă ca noi avem mâinile cu propriul lor nod,
atunci iubito noi am călători prin parcuri, pe alei,
pe acele trotuare crăpate de rădăcinile copacilor,
de toată frumuseţea nostalgică a naturii, a lunii Octombrie,
a tuturor secundelor ce trec feeric pe lângă noi,
a ploii de frunze ruginite şi a covorului roş-galben al naturii...

De ce aş lepăda toate aceste lucruri fermecătoare?
Aceste clipe feeric de neuitat, aceste gânduri ce pur
domnesc în mine, aceste versuri ce doar numele ţie ţi-au purtat.

Sinidisis

Ma-ţi privit ca pe un sicriu
care se îndreaptă în groapă,
ma-ţi făcut să scuip în urma mea,
să plâng în mizantropie...

Câtă vreme trăiesc, nădăjduiesc!
Toată carnea mea e ca şi iarba,
se vestejeşte ca o frunză de viţă,
ca un strugure devenit rozinchină.

Orice iarbă într-un deşert e 
ca o floare, orice cuget al tău
e un gând al meu, orice privire a ta,
în viaţa mea e ca o floare ca un imaş.

Ce-aş putea călca în picioare?

Ce-aş putea călca în picioare?
Umblu pe străzi, pe ciment,
dar calc în picioare o grămadă
de lucruri, mergând astfel.
Calc în picioare laşitatea poliţiei,
calc în picioare indiferenţa unei 
categorii de oameni faţă de suferinţa
şi durerea altei categorii de oameni.
Calc în picioare ignoranţa
poporului român, lipsa lui 
de interes sau curiozitate.
Calc în picioare lipsa de demnitate,
a procurorilor şi a ziariştilor
care trăiesc doar din minciună.
Calc în picioare tot sitemul politic,
şi sistemul unui procesc care se transformă
într-o întrecere oratorică între cel
care acuză şi cel care apără.
Calc în picioare organizaţia 
Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului,
care nu ridică glasul să strige...
Calc în picioare toate versurile mele,
toate editurile şi tot sistemul roman.
La fiecare pas parcă zdrobesc câte ceva
sub tălpile mele pline de bătături...

Tumular

Stau gărzi de pază-n cimitir,
stau flori ce-n gând veghează
şi morţi de ani, un plâns trecut
stau morţii şi veghează...

Stau sicriele saturn
îngropate fără viaţă,
şi cerul mult mai cenuşiu
de plânset nu se arată!

Feciori trântiţi slab la pământ
feciori cu lacrima fanată,
cu unghii trase pe mormânt
un vuit, crâşnet, greu se arată...

O cruce înfiptă la căpătâi,
marmură, granit şi piatră,
tot ce are acest mormânt
un trup lipsit de viaţă!

Mâncat de zile şi de timp,
mâncat sub clar de lună,
căci sumbre gânduri nu-l răpun,
... amurg de lună plină!

Henri Charrière

O existenţă primitivă,
plăcută şi liniştită.
Acest dar unic pe care
mi-l făcu-seşi, de-a fi liber,
fără duşman, magistrat...
doar mizantropia mea!

Marea aceea sufletească
atât de albastră,
uneori atât de verde,
alteori aproape neagră,
răsăriturile şi amurgurile
care scăldau totul într-o tihnă senină,
netulburată...

Toate aceste minunate lucruri
le-am strivit sub tălpile mele,
le-am dispreţuit...

Ca să plec încotro?

Am fugit spre nişte orânduiri
care nu vor să ştie de mine!
În lume!

Într-o seară de sâmbătă

Seară de sâmbătă, 
seară plină de amor
în care sufletele noastre
creşteau ca doi muguri 
înfloriţi la lumina lunii...

Eram atenţi şi singuri,
palpam fiecare secundă cu tine,
ne mânjeam dragostea noastră pură
cu toate cuvintele dulci
venite ca din polenul unei flori tinere,
rostite cu calmitate deplină, nostalgică...

Priveam trecutul nostru 
ca un tablou de artă, plin de praf,
plin de uitare, plin de nepăsarea
celor care ne-au umilit,
priveam cu dinţii strânşi în durere...
Doar un aer mai pot să respir, Tu!

Apocalipsa

Când tot pământul
va dogori-n durere
tot ce-i trăitor se va
volatiliza,
cu sufletul de rocă
cu inima împietrită,
atunci,
cu toţi vom regreta.
Scrâşnirea dinţilor
şi plânsetul căinţei,
pierzarea dreaptă de apus,
cer nostalgic plin de ură
tecăruit cu foc ne va "cânta"...
Nu va fii o clipă fără,
gram de sânge, gram de alean,
pierduţi vom fii peste jumate,
morţi vom fii în calea Sa!
O clipă, o secundă poate,
tot ce-aş vrea să pot să-ţi spun,
Doamne Tu cât eşti de mare,
putere ai să mă îndrumi?

N-aş pleca sub cerul vieţii,
nu m-aş duce înapoi,
tot ce-aş vrea să ştiu că viaţa-mi
dusă-n rai, nu în noroi!

"Călătorie" infantilă!

Filmul vieţii mele 
se desfăşoară rapid
în faţa ochilor mei!

Copilăria ducând lipsă 
de dragoste de tată,
de educaţie şi bună creştere.*

Îmi lipseşte enorm murmurul
copacilor din copilărie, mireasma
mimozei care înflorea primăvara,
strigătul mamei din pervaz...

Bântuiam pe străzi din zori,
vara, atunci când eram leşinat
de căldura infernală...

Eram singur!

Niciodată nu voi uita 
aventura din copilărie,
aventura mea cu sufletul

şi puterea de a mă cunoaşte!

_______

* M-am educat singur!

Escapadă

În colţul buzelor tale va zăcea sărutul meu!
Ca un zâmbet trecător vor fi aceste clipe efemere
căci eu, eu te voi atinge ca şi ploaia, cu dragoste,
nu te voi urâ şi nu te voi surghiuni din viaţa mea.
Îmi place atunci când ochii tăi lucesc,
lucesc chiar şi în umbră, lucesc de spusele mele.

Relatare pe scămnie

Glasul i se pierdu într-un vuiet de huiduieli
şi privirea, privirea îi fusese furată de prezenţa mea.

Nu-şi putea stăpâni ploaia ochilor ei! Se formase un lac
în jurul nostru şi pluteam amândoi ca două lebede...

Ne-am îmbrăţişat galant pe loc în mijlocul toamnei
şi toată trândava frunzelor ne colora decorul pe asfalt!

Braţele şi picioarele ei păreau a fi patru
aripi mişcate de vânt, patru raze de soare în amurg!...

Bucură-te!

Bucură-te omule de clipele tale,
bucură-te de ziua ce a venit,
bucură-te de soarele ce vioi răsare
şi zilele senine ce-or veni!

Bucură-te tinere de tinereţea ta,
bucură-te sincer în sinceritatea ta,
bucură-te vesel în tristeţea ta
şi clipele tale singur, în singurătatea ta.

Bucură-te de persoana ta iubită,
bucură-te de clipa de lângă ea,
bucură-te căci nu ştii dacă mâine
împreună veţi mai sta!...

Bucură-te de iarba verde şi de albul de mireasă,
bucură-te de taină şi cerul azur,
bucură-te de lacrima ce din ochi răsare
şi fără mila s-o alungi din drum!

Bucură-te de aerul curat şi cerul înstelat,
bucură-te de tine, de prieteni şi de fraţi,
bucură-te de mama ce suflet ea ţi-a dat
şi nu uita de Domnul, El... Cel ce te-a creat!

Gânduri fără glas

Privesc spre mare şi mă încântă
acele vremuri ce-au apus,
acel nisip de lângă margini,
acele urme dintr-un vis...

De-aş merge singur în a mea lume
şi aş înţelege doar ce vreau,
aş rămâne pustnic între ziduri,
aş scrie versuri cu un ultim grai!

De ochii s-ar închide-n noapte
şi m-aş vedea inanimat în pat,
n-aş regreta măcar o clipă
căci am fost un solitar!...

Dar ea? Ea ar rămâne în lume
şi poate ar plânge ca şi un nor,
şi acele lacrimi ce-s vărsate
mi-ar umple golul din interior.

În zori pe un peron

E larma trenului din gară
şi vuietul de glas asurzitor,
plecaţi în doi ca o povară
în lumea viselor din noi.

Şi trenul urlă în neştire,
cântă singur pe acel peron;
doar un glas, un glas se aude,
e glasul roţilor de tren...

Peronul solitar stă-n cuget
şi aşteaptă ceva ce nu-i,
un chip zburdalnic de fetică
apre-n zori ca din amurg.

Şi pleacă trenul, pleacă-n lume
nervos cu aburi şi scântei,
trece singur deşertul pustnic
şi "lacul lebedelor" din noi!

În lumea noastră!

Părul ei i se revarsa
în jurul feţei
ca frunzele
întunecate
în jurul unui
trandafir pal!
Ochii ei lucizi
ca şi azurul cerului
îmi admira toată frumuseţea,
toată gingăşia mea
în faţa trunchiului ei.
Nu puteam să nu-i spun
toate sentimentele mele,
toate voroavele îmbibate
în pasiunea dragostei
de răzleţul
sentiment diletant!...
O privesc ca din tenebre,
şi luminează...
Chipul ei ca un nimb de înger,
cu vorbele ei calde, dulci,
împreunate de calvarul
ploii de frunze de trandafir
sângeriu!
O simt aşa de fericită,
atât de duioasă, tandră!...
Amabile gânduri
atunci când glasul ei
e ca şi ciripitul păsărilor
în roua dimineţii,
ca şi iarba verde
de primăvară,
ca un codru de beatitudine.
Ah, mersul ei glorificat
ca o lebădă pe lac.
Legănatul ei pueril
ca de copilaş chibzuit;
Iubesc "lumea"
constructivă între pieptul
meu şi pieptul ei,
între palmele noastre,
între privirile
ochilor noştrii...
E lumea noastră!

E o luptă fără sorţi de izbândă!

Buzele ei ca florile
atinseseră obrazul veştejit
al băiatului timid,
încălzindu-i pleoapele lui reci.

Ea, ea semănă cu un trandafir
pe lângă el, el doar un pumn
de oţel, o pată de culoare,
un zâmbet aspru ...

"N-a rămas candelă din memoria
mea pe care să n-o fi stins!"

E o luptă fără sorţi de izbândă!

În "absenţa" mea

Poate că soarele ar plânge şi el,
luna, ar sta ascunsă după munţi,
norii n-ar mai şterge, cerul azur
şi frunzele n-ar mai cade pe pământ.

Iarba n-ar mai creşte verde
şi pământul s-ar înverzii,
dealurile ar cânta în voie
şi apele s-ar încreţii!...

Te privesc de după lacrimi

Ai chipul ca o floare!

Un căpşor împodobit cu
părul tău castaniu închis,
cu ochii ca nişte fântâni
violete de pasiune şi
buze ca petalele de trandafir...

Simpla ta frumuseţe îmi
umple ochii de lacrimi!

Oh, eşti aşa de sfioasă
şi aşa de blândă,
domneşte ceva de copil în tine,
o puritate puerilă,
o puritate de văzduh...

Mă las copleşit de veneraţie
când mă gândesc la minunatul
suflet ascuns în acel corp
de fildeş!

Eşti minunată când mă strigi pe nume,
când îmi venerezi chemarea,
când mă priveşti cu ochii tăi
afundaţi ca într-o fântână de vis...

Portret într-un geam "plângăcios"

O priveam liniştit!
E într-adevăr încântător
de frumoasă, cu buzele ei roşii
uşor arcuite, cu ochii ei căprui
şi senini, cu părul ei lins,
scurt şi timid...

E ceva pe chipul tău ce mă face
să am încredere în tine!

Ai toată candoarea şi toată
puritatea dependentă a tinereţii.
Trupul tău alcătuieşte un
contrast minunat...

Ai o voce aşa de minunată,
un glas pur, o privire fină
ca de petală de orhidee!

Vocea ta muzicală, joasă...

Sunt amorţit atunci când te privesc,
când în privirile noastre
se întâlneşte dragostea pură,
dragostea eternă...

Miroznă

Eşti aşa de tânără, frumoasă,
parcă eşti făcută din fildeşi
şi petale de trandafiri roşii.
Nu ştiu şi nu înţeleg cum
îţi poţi duce frumuseţea!

Vântul scutură câteva petale dalbe
din margaretele din jurul tău,
dar nici o floare nu o pot compara
cu surâsul tău, cu frumuseţea ta,
cu privirea ta blândă şi naivă...

"Timp pierdut"

O nouă poezie înseamnă alt "timp pierdut",
alt lapsus în colecţionarea textelor de poezie,
alte gânduri zadarnice şi oarbe,
alte friguri spuse-n gând...

Ah, Marius Valentin,

Ah, Marius Valentin,
Te cunosc de ajuns de bine,
Tu ai suferit ca şi mine
Căci eşti umbră fără mine!

Ah, Marius Valentin,
Câtă singurătate în suflet...
Câte vremuri au trecut
Căci eşti singurul cu mine!

Ah, Marius Valentin,
Ce de vremuri ploi şi cântec,
Cuvint-n umbră şi suspine
Dulci amare gânduri frânte!

Ah, Marius Valentin,
Încă plângi prin parcuri sumbre,
Încă alergi şi stai pe gânduri
Cânţi şi joci în ale tale rânduri!

Ah, Marius Valentin,
Prin tine curge viaţa,
Iar tu cu gura arsă de-o însetare
T-apleci cu lăcomie spre vlaga ta uitare.

Romanticul

Romanticul rătăceşte stând pe loc
Niciodată nu se înseninează cu totul.
Cerul lui rămâne o amintire,
O urmă de nor ce a trecut...

Romanticul e un vânător, un braconier,
Niciodată nu a ştiut ce caută!
Tânjeşte dupa o pradă ce a visat-o,
Uitând, apoi, parţial visul.

Romanticul e un etern diletant,
Niciodată nu a cunoscut adevărata fericire!

Plecarea spre "prolog"

Preţuiesc liniştea acolo
unde am ocazia s-o întâlnesc!

Urăsc acest vacarm de secol
În care-mi duc zilele,
Nopţile petrecute îngândurat
În ziua de mâine...

Solitare aceste minute efemere!
Stau cu obrazul lipit de pernă
Şi "ascult" cum mă invadează liniştea,
Glasul urletului de vierme...
O lene luminoasă mă cuprinde,
Îmi spală sufletul pueril...

Privesc cu îndrăzneală acest monitor alb!
Văd doar molii cum îmi dansează
Un dans pueril. Parcă asist la un vals,
La o piesă de teatru...
Doar la Operă mai zăresc teatru şi balet.

E simplu să priveşti în lume la oameni,
Dar e greu să-i accepţi, să te umileşti.

Trecând doar pe langă ei pe stradă
Simt cum sunt strangulat de minciună,
Dispret şi mizantropie!

Sunt cuprins de o frenezie respingătoare!
M-aş astupa într-o gură de nepenthe*
Să-mi alung toate tristeţile, supărările
şi anxietăţile, depresile de lume.

Oh! Doamne, ce n-aş da să pot sta lângă sânul ei,
Să dorm lângă ea ca un boboc de raţă,
Să simt liniştea ei, dragostea matură...

Dar închid ochii şi mă expulzez în aminitirea ei,
în braţul ei feminin şi cald, plin, ca un braţ de flori,
Între petalele ei fine, albe ca şi omătul...


nepenthe - băutură magică folosită împotriva tristeţii de vechii greci

Aparenţă înşelătoare

Pietrificate vânturi dalbe
De culori albastre făr` de vis,
Pierdute gânduri, vis nostalgic
A mele gânduri sunt de scris!

Întrebat am fost odată
De iubirea mea din vis,
Un vânt în ceaţă e departe,
E aproape de un compromis.

Tot în mine-mi cânta vraja
Celor ce eu le-am promis:
Dor de tine şi de versuri,
Al meu trist mormânt suspin!

- De ce tot scrii, copil din lume?
- Uite scriu căci n-am să mor,
Şi de-am să mor în a mea iubire,
Las în urmă tot ce-am fost!

- De n-aş iubi m-aş sufoca şi poate,
Aş rămâne în al meu colţ...
- Nu mai ştiu ce e durerea
Căci în amor, eu vreau să mor!

Plutesc singur în a ta cale,
Singur sunt... lângă al meu mormânt,
Privesc cu greaţă ziua-n care
Când am să "zbor" va fi un chin!

Cei ce-mi vor a mea suflare,
Cei ce nu m-au Înţeles
Nu-mi doresc să-mi piară-n cale
Ci doar să fiu eu înţeles!

De te-ai pierde iubito-n gânduri
Ca o frunză vei pluti
Vei simţi a mea suflare
Al meu val gând în amurg!

În vânt m-aş strecura o clipa
Şi-aş veni la geamul tău,
Să-ţi cânt domol a mele versuri
Să mă simţi la sânul tău!

Şi de-aş pierde trenul vieţii
Să rămân p-acest peron,
Morbide gânduri intră-n mine
Nopţi în tristele urmări…

Virtute de floare

Iubita mea are virtuţile unei flori:
are un zâmbet colorat,
mâinile ca două frunze verzi, vii.
Ochii ei luminează ca şi polenul
la razele soarelui!
Chipul compune
corola nimbului ei
ca şi petalele unei flori,
trupul ca o tulpină subtire,
fraged, tânăr, moale...

Înflăcărat

Iubito, ajunul zilei tale
de naştere mi-a
alungat scepticismul,
anxietatea,
torţa durerii
sufletului însingurat.
Am uitat ce înseamnă
retragerea în mine,
umbra deplină a
râului de lacrimi
de pe obraz.
Am uitat răbdarea
de pustnic nevinovat,
de căutare a unei noi
lumi, a unui nou tărâm,
văzduh de fericire...
Cu tine mă regăsesc!
Plutim amândoi în aceiaşi apă,
în aceiaşi barcă solitară,
în acea vreme de toamnă încruntată
plină de ploi senine,
şi în drum, în drum ni
se aşterne un covor de frunze moarte,
cojite devreme de culoarea lor verzuie.
Nu pot să uit o clipă
toate atingerile tale,
forma buzelor îmbietoare,
pendularea mâinilor ce-ţi
leagănă trupul mergând...
M-am vindecat te mizantropie,
de mizantropia faţă de mine!

Incognito

Bucuria mea e atât de mare,
imensă, fabuloasă,
nemărginită în dragostea ta.
Ţi-am deschis numaidecât
uşa inimii mele,
uşa camerelor
din trecutul notru tânăr, fraged...

Un timp, soarta îmi fusese
ca rănită, o rană fără leac.
Acum pot să-ţi vorbesc!
Eşti o femeie caldă,
tandră,
eşti cu privirea spre mine.
Sunt ameţit, fericit
întru totul.
Trăiesc o minune!

Noaptea cade încet!
Un vânt răcoros venit din larg
ridică puerilitatea ta fragedă,
timidă şi tandră, gingaşă...
Apropiându-te de mine
silueta ta se măreşte,
eşti tot mai aproape,
mai chipeşă, frumoasă!

Eşti ca un murmur.
Glasul tău abia perceptabil
îl aud parcă din codrii,
de pe crengile unui copac uriaş,
stufos, care, eliberând sunetele,
le-ar fi înăbuşit totodată.
Un murmur ţesut din aşteptare.

Cu fruntea ta senină
şi cu părul tău despletit
în valurile vântului pal,
zâmbeşti pueril. Freamătă parca
o uşoară cugetare în măreţia
divină din prezenţa ta...

Deschide-mi inima!

Obscuritate. Cârdul tainelor pierdute,
Negură de jalnice urmări,
Cu tine sfânt în a mea pierzare
Amurgul cugetului tău...

Eram copii şi noi odată,
De mână ne plimbam în zori
Din buze îţi şopteam încă odată
Plăpândul farmec, feeric visător!

Înserare în văzul tău iubito,
O pală atingere de fier
Refuz să cred doar în cuvinte
Blândeţea tristelor pierzări.

Din palma omului d-afară
Ce te-a atins în urma mea,
Amurgul meu şi simţ de taină
Privesc străin în calea ta.

Mai bine repauzat şi palma-mi rece
Îngropat în canon, respins,
Cuvântul tău minor şi rece
Plânsul verii a murit!

Deschide-ţi inima, vin spre tine!

Prohibit în loc

Ar trebui
să mă mulţumesc
cu tovărăşia
animalelor,
să putrezesc
alături de ele
timp de milenii.
Să respir mirosul staulelor
decât mirosul de anxietate.
Să mor de boli
în care nu există leacuri,
să mă învârt
în jurul vidului meu,
să mă afund treptat în el,
adânc,
până în dosul
dezintegrării...
Orice eveniment
mă atinge şi mă roade!
Sunt intoxicat
de civilizaţie, de oameni.
Acest drog al meu cu amestec
de extaz şi de ură...
Viitorul meu se îngustează,
primeşte o formă de moarte,
de nebunie posedată,
diformă a normelor normale.
Mi-s otrăvite toate clipele,
toate neajunsurile mele,
doresc ceva difuz şi permanent,
o dragoste eternă, fără echivoc!

Te-am găsit oare iubirea mea?

Amintire "optimist"

Urmăresc mişcarea frunzelor,
Văd pietrele înnegrite de soare
Şi stelele pâlpâind misterios pe cer!
Foşnetul frunzelor de fag, uscate,
Pe care calc îmi sună acum, în gând,
Ca venind dintr-o altă lume...
Nori anemici se târâie pe cerul plumburiu,
Pe acest cer al verii triste...
Urmăresc pe fereastră cârpele norilor
Ce şterg cerul plumburiu, solitar şi neted.
Ce amintiri de toamnă mă îngână!
Nu văd decât pomi oglindiţi în bălţi,
Frunze cântând sub tălpile mele
Cu un strigăt de moarte, de tăcere abruptă.
Oh! Doamne, cât aş vrea să plouă,
Să-mi aduc aminte de amintirile mele
Când hoinăream cu cartea în mână pe
Potecile solitare, putrede în acele vremuri,
Uscate de îngheţul cuvintelor mele,
Şi ude de lacrimile norilor storşi în amurg.
Câţi paşi am putut să fac toamna,
Atât de mulţi încât le-am pierdut numărul.
Nu mai pot să-mi privesc doar vârfurile picioarelor,
Privesc doar în faţă, doar coperta decorului...
Căci din rai mi-a coborât această fată!...

Plouă şi-n al meu gând

Noapte. Vânt. Plouă-n marginea plăcerii,
Plouă şi-n al meu gând, plouă şi mă surpă aceste nelămuriri.

Deşertul din tranşee, singular în acel vânt
Căci tot în suflet plouă, plouă şi-n al meu gănd!

De-n sufletul meu ar ninge şi totul ar fi alb
Pueril şi pur ca tine, nostlagic mă visam.

Cuvântul ca şi lutul, fraza ca şi frunza
Strofa ce-i în mine îmi tulbură visarea.

Odă de vitejie, cântec de război
sugrum aceste rânduri, le spânzur în pridvor.

Ies în pragul uşii, ziua se frământă
Şi nopţii reci trecute, doar glasul şi-l ascultă.

Pierdute sloave de cuvinte, pierdute-n neanţ de vis,
Simţind aceleaşi clipe, de chin şi compromis...

Violenţa calumului din mine mă face solitar
Căci doar un singur nume, acela îl mai am!

Stau pe mal iubito-n noapte!

Stau pe mal iubito-n noapte
şi mă pierd în orizont,
nu pot sa uit
tăcerea-n care
visam în valea munţilor.
Stau pe mal iubito-n noapte
lângă pomul cel bătrân,
sub el cântând
cu glas de toamnă
mă pierd în zori,
mă pierd "surâs" ...
Stau pe mal iubito-n noapte
şi din Paler recitând,
"Avem timp" oare de toate?
Avem timp să ne iubim?
Stau pe mal iubito-n noapte
cu Nichita noi zâmbim,
un "Cântec fără răspuns"
ce iubirea îmi apasă
tu zâmbeşti, zâmbeşti plăpând!
Stau pe mal iubito-n noapte
sunt străjer de poezii,
rostesc cu glas cuvinte calde;
iubito! vino să te pot iubi!
Stau pe mal iubito-n noapte
aşezat în umbra ta,
sub mâna ta puerilă, caldă
sunt solitar în calea ta!
Stau pe mal iubito-n noapte
lânga sânii dulci virgini,
aştept sărutul ce m-aşteaptă
sub pleoape să ne iubim...
Stau pe mal iubito-n noapte
solitar cu lacrima în ochi,
o suprim uşor, cu patimă şi suflet
căci tu, tu eşti... luminişul meu!

De (m)-ai întelege!

Într-o primejdie de şosea umbrită,
acoperită de pomi cu floare galbenă
şi frunze lungi ca ale oleandrilor...
... zîmbeşti nostalgic!

Cînd îmi vezi ochii pierduţi în cuvinte,
scriindu-ţi versuri, cîntîndu-ţi,
te pierzi ca un fluture în zare,
ca un nor spulberat de vînt.

Nu las nici o candelă neaprinsă
în sfuletul meu posomorît, trist,
neclar în amurgul nopţilor tîrzii,
cu miros de molii, de naftalină putrezită...

Am baletul inimii mele în dansuri!
Simt cum inima-mi dansează tango-ul vieţii,
tango-ul sufletului tău, al meu,
unindu-se într-un final de amurg,
de seara sîngerie şi amorţită de şoapta norilor!

Trăiesc din amintiri cum trăiesc hienele din resturi...

Plîngi?

Ţi-s umezi pomeţii?
Lacrimile-ţi curg în dorul
cuvintelor mele,
se preling ca un rîu singuratec,
ca o ploaie de toamnă
şi ochii tăi, ochii tăi sunt
ca şi norii cenuşi al unei
nopţi de primăvara!
Tulburi!...

Catren

Iubirea mea e o povară. Osmoza dintre
cuvintele mele vor lua sfîrşit,
din texte înlăcrimate, vise zbuciumate
doar eu trăiesc să pot să-ţi scriu.




All Rights Reserved! Marius Brad

De-am fi doar noi...

De-am fi doar noi şi nori în plînset
ne-am duce traiul de deşert,
ne-am face una cu pămîntul
o taină rece cum sunt eu!

De-am fi doar noi iubito dragă
pierduţi de lume, în cuvînt,
am fi doar noi două silabe,
două cîntece în vînt!

De-am fi doar noi cu ochii umezi
ne-am plînge zilele ce trec,
am fi în lumea noastră veşnic,
am plange fără... suspin de ploi!

De-am fi doar noi azur de ziuă,
nesenin, amar rătăcitor,
am fi ca-n basme fără bariere,
ne-am iubii de mii de ori!

De-am fi doar noi sub clar de lună
şi copacii s-ar cutremura,
ar fi nostalgic pentru mine
să te simt în preajma mea!

De-am fi doar noi o clipă, dragă,
o algă ajunsă pe lîngă mal,
ne-am unge trupul de nisipuri-
dragostea ar fi pe mal!

De-am fi doar noi, doar noi iubito
şi ne-am pierde prin trecut,
am fi muşcaţi de dorul toamnei
de melopeea sumbră din amurg!

De-am fi doar noi un strop de ploaie
şi tu iubito un cerdac cu flori,
aş fi albina care zboară
spre tărîmul tău de flori...

De-am fi doar noi mormînt şi pace,
de-am fi pururi, dalb mister,
albul pur ca de mireasă
să fie darul ce-l aştept!



All Rights Reserved! Marius Brad

Omagiu (Octavian Paler)

Plouă şi e melancolic.
Ploaie putredă de toamnă,
ploaie sinceră de vers,
dar tot împins la gînduri rupte
dintre mine şi mister...

De s-ar schimba lumea în jurul meu
după tot acest vîrtej! S-ar cutremura
pămîntul după vise şi îndoieli,
dar tot mergînd în a ta cale
tot în ploaie te găsesc...

Adevărul nu e nicidoata pur şi aproape
niciodată simplu.
Moartea nu e "un sfîrşit". E "sfîrşitul".



All Rights Reserved! Marius Brad

Chipul ei...

Ea, s-a făcut visătoare!
Cultivă zîmbetul misterios în ea.
Îi place singurătatea mea, vocea mea,
e întodeauna uluită cînd o întreb ceva.

Chipul ei este mai palid,
e mai frumoasă de cînd m-a cunoscut!

Mă exasperează firea ei de fetiţă
cînd aude glasul meu vorbindu-i.
Se "rup" oasele în ea cînd o îmbrăţişez,
ca un prun bătrîn trosneşte...

Chipul ei atît de cald, pueril şi visător,
plutesc în urma ei ca o libelulă-n zbor!

Nebunia mea mă duce spre ţinutul ei,
un ţinut îndepărtat de speranţe riguroase,
într-o seră de iubire, îmbrăţişări calde
ca-n malul unei mări pustnice...

Chipul ei atît de pueril, cu ochii ţintă
asupra cuvintelor mele nebănuite!



All Rights Reserved! Marius Brad

În deşertul tău...

Nu văd nimic înfricoşător în această primejdie,
primejdia sînt eu, căci am trecut prin acel loc,
un loc primejdios ca şi atingerea ta...
Nimic nu mă atrage, nimic nu-mi mai pasă,
nimic, de cînd tu m-ai atins pentru prima dată.
Nu am să uit niciodată prima atingere a buzelor noastre,
prima pendulare a mîinilor noastre solitare,
singure atîrnînt din umerii noştri goi.
Simt o altă lume în mine, alt destin.
Simt cum toate cuvintele tale îmi vorbesc la ureche,
le aud... Nu pot să nu regret tot trecutul meu,
îl regret căci eram un diletant de viaţă,
acum, acuma sunt diletantul inimii tale,
al sufletului tău, prezenţei tale nostalgice în viaţa mea!
Pierduţi amîndoi în povestea băncii solitare
într-un amurg sîngeriu, cu un soare palid de frumuseţe,
cu o pală de vînt ce-ţi bate-n părul tău iubito.
Nimic nu aş vrea să schimb cu această imagine,
imaginea noastră, noi doi...



All Rights Reserved! Marius Brad

Tulburat în singurătate

Ce stupidităţi pot spune despre singurătate.
Eu, care nu fac nimic contra anxietăţii mele
şi doar sufăr, mă ascund dupa mine şi-mi închid
lacătul libertăţii, mă las năvălit de amintiri,
nostalgii, doruri...

Cîte nu-mi trec prin minte! Sunt îmbucăţit,
sfărîmat, tocat ca şi-o legumă.

A doua singurătate a mea este în mijlocul oamenilor,
atît de definitivă, de macerată.
Simt că nu pot să ascult, ci doar în mizantropie.
Astăzi am cunoscut această voluptate,
suferinţă cuprinzătoare, nuanţă de înnec.

Oftez paralizat, expulzat parcă din propriu-mi trup,
azvîrlit pe meleaguri neatinse, nebănuite şi întunecate.
Doamne, ce clipe de mormînt mă cuprind zilnic,
mă dezintegrez ca un cadavru în putrefacţie, visez...

Nu voi putea niciodata iubi, decît arma,
acel metalic vîrf ce răzbeşte şi trînteşte un trup,
îl lasă într-o baltă de sînge şi-l slăveşte...

M-aş colora într-un negru închis de tenebre,
de dragostea ta timidă ce nu-ţi iese din suflet...
M-aş trînti în tine să te simt aproape, să te învălui
ca şi avalanşa, ca şi-o lavă fierbinte.

Simt fluviul lacrimilor ce-mi curg prin vine,
adierea pală a stării mele sufleteşti,
nu simt decît durere, un gol şi-o putrezire,
un sărut pe talpă, poate şi-o amintire!



All Rights Reserved! Marius Brad

Clipa nopţii

M-am apropiat de ea firesc,
întîi trupul, şi apoi gîndul.
Aveam certitudinea că ar putea
fi a mea în orice clipă,
în orice zîmbet strivitor al ei,
în orice privire candidă
cu care mă adulmeca...

Rămînînd singur cu domnița, noaptea,
în acel pat mătăsos, mi s-a părut
că-i descopăr un farmec umil, numai al ei,
numai al tinereţii ei sănătoase,
ferite de orice pată, de orice canon feminin.

Eu, atît de plin de mine, de limitele mele,
atît de singur în bogaţia versurilor mele,
atît de singuri în acel ceas de noapte,
sub acel cer regal cu stele reci şi gînduri pale...

Timpul o cere. Timpul - adică tinereţea mea,
liniştea din cuvinte, sîngele din vinele ei.

Lumina ochilor ei e inteligentă, e umana, e vitală.
Gîndesc şi respir noaptea...

"Beladonă"

Toată melancolia tristei nopți dispare!
Tu ești un fagure de miere, pe cînd eu,
eu doar o biată albină ce se adăpostește în tine...

Toată liniștea și bătăile aripilor păsărilor mă cuprind,
simt mîngîierea razelor de soare, cîntecul verii,
glasul cerului azur...

Mă topesc pe pielea ei caldă, fină, rafinată
ca și crep satenul... 

Canarul cîntă, cîntă-n mizantropie.
Mîngîieri inventive pe trupul meu șifonat
de palmele-ți cloje și ochii-mi despicați!

Privirea în "etern" !

Am trăit în intuneric atîta timp
încît ochii mei s-au obișnuit cu bezna.
Bezna a devenit lumea mea, lumina mea...
Eram hazardat de întuneric,
trăiam în el ca albina pe o floare,
mă culegeam cu miresmele nopții,
cu frica înspăimîntătoare a ecoului
a glasului tremurător din întuneric.

Îmi aduc aminte acele plăceri ale nopții,
acele "zile" petrecute ascuns de lume,
acele frisoane înspăimîntătoare ale trecutului
a zilelor înnecate de întrebări fără răspuns...

Doamne ce evadare am găsit în acest trup,
în trupul ei firav ca o libelulă, 
ascultător ca și natura în ciripitul păsărilor.
Tînjesc destoinic în esența privirii ei,
în apăsarea pașilor timizi, calzi ca și laptele mamar.

O evadare prădată de sentimente-mi,
o dragoste a ta în mijlocul cuvintelor mele,
o romanță pierdută în valul regretării
și-un vers curat din suflet în pragul așteptării!

Octavian Paler (R. I. P.)

Octavian Paler (n. 2 iulie 1926, Lisa, judeţul Făgăraş, d. 7 mai 2007, Bucureşti) a fost un scriitor, jurnalist, editorialist şi om politic român.

Activitatea politică

Următoarele activităţi erau în cadrul statului comunist puternic politizate.
1. 1974–1979: Membru supleant al Comitetul Central al Partidului Comunist Român
2. 1980–1985: Deputat de Vaslui în Marea Adunare Naţională, Parlamentul monocameral al             României comuniste
3. 1965–1970: Vicepreşedinte al Comitetului de Radiodifuziune şi Televiziune
4. 1976: Preşedinte al Consiliului Ziariştilor
5. 1970–1983: Redactor-şef al cotidianului central România Liberă

Este persecutat de Securitate datorită viziunilor sale pro-occidentale şi de critica la adresa PCR şi a lui Nicolae Ceauşescu. I se stabileşte domiciliul forţat şi i se interzic diferite activitaţi în lumea artistică.

Activitatea literară

• Umbra cuvintelor
• Drumuri prin memorie I (Egipt, Grecia)
• Drumuri prin memorie II (Italia)
• Viaţa pe un peron
• Scrisori imaginare
• Apărarea lui Galilei
• Aventuri solitare
• Deşertul pentru totdeauna
• Un om norocos
• Mitologii subiective
• Caminante, (2004)
• Autoportret într-o oglindă spartă, (2004)
• Caminante. Jurnal şi contrajurnal mexican, (2005), ediţia a doua, adăugită
• Viaţa ca o coridă
• Un muzeu în labirint
• Eul detestabil
• Vremea intrebărilor
• Rugaţi-vă să nu vă crească aripi
• Don Quijote în est
• Polemici cordiale
• Calomnii mitologice, editura Historia (2007)

Moartea lui Socrates
Sunt singur,
De ce tremuraţi?
Şi sentinţa e dată.
de ce tremuraţi?
Din vorbele pe care n-am apucat să le spun
se scutură tăcerea
îmbătrînindu-mă.
Nu-mi cereţi să mint cu aceste cuvinte
cu care mi-am descoperit moartea.
Şi nu înţeleg de ce tremuraţi.
Otrava e doar pregătită.
Şi sunteţi prea palizi
pentru nişte ucigaşi cumsecade.

Admir mirat!

Pentru această frumusețe telurică a ta
te admir paralizat, o paralizie care mă încîntă,
mă ademenește în lumea ta frenezică, înduioșătoare.

Mi-ai intoxicat inima ca zumzetul unui stup
de albine înnebunite dupa primavară,
zburdalnice și neocrotite în epiderma zilelor calde...

Privesc mișcările tale lente, lipicioase ca și mierea;
adulmec tot mirosul pielii tale, al părului catifelat...
Plouă pe strada noastră! Bălți sunt peste tot,
dar alergînd puerili în stradă, doar noi ne-mbrățișăm!

Mai

Mai. Arșița pogoară din pustiu.
Florile înfloresc, albe și colorate.
În amiază, cerul este senin, azur,
ca o lacrimă desprinsă dintr-un ochi,
se apropie de orizont.

Ferestrele se închid,
obloanele de lemn vopsite în verde
orbesc lumina camerelor, ușile se zăvoresc,
pașii calcă timizi pe terase,
tufe de flori ciudate transpiră
în glastre mari,
ventilatoarele cîntă.

Trei ceasuri, casa e moartă,
pomii verzi, sărutul tău.

A început vara...

Înjosire nebunească!

Mă tîrăsc spre dragoste
ca un melc fără cochilie
și mă simt purtat de vînturi
într-un loc lipsit de gînduri!

Liber ca vîntul care-mi bate,
liber ca iarba, verde crescînd
nu-nțeleg de ce nu-i toamnă
să pot să rîd, să cînt, să plîng!

Înțeleg că viața se adună
și se rispiește, de ce să
păstrez toate amintirile!
Cînd pot uita totul!...

Prefer să dorm în Dumnezeu 
decît să dorm în păcat!
Poate viața mea se schimbă,
căci schimbarea nu-i păcat!

Moarte clipită

Pentru moment am murit! Nu-mi găsesc plăcerea,
fericirea de care am nevoie și sunt cuprins de neplăceri.

Simt cum o căldură de deșert
îmi arde tot trupul și mă despică.
Nimic din tot ce-ai spus nu voi crede
și toate vorbele mele se vor închina ție!

Îmi văd cuvintele aplecîndu-se înaintea ființei tale,
le văd zbuciumate de cruzimea sufletului tău.
Văd cum toată pustietatea de deșert se-nchină
și solitar în mine mor, căci dor îmi e de tine!

Aștept! Aștept așteptarea cuvintelor tale,
a graiului fals și plin de neadevăr.
Aștept ca tot trupul meu să-ți cînte-n slavă,
slava vremurilor mute și melancolice în tristeți!

Anxietatea este deplinului harului meu,
deplinul cuvintelor mele neregăsite și alungate;
tu iubita mea m-ai izgonit spre tine,
mi-ai dat puterea să mă pot tîrî,
mi-ai dat curajul să-ți vorbesc în șopată
să fiu doar eu, noi doi și tu...

Pomii danseaza în jurul meu! Un dans mut.
Nu-i aud nici cîntînd măcar în acest amurg,
căci cerul sîngeriu îi doar cuvînt de panică
nimic nu-mi mai semnifică tristețea lui!

Aș vrea să plîng, să vărs o lacrimă pe mine...

Singurătate solitară, m-ai învățat să trăiesc prin tine!

Doar un cuvînt vreau...
Dor de cîntul nopților,
de trista lor povară,
de versul uitat și singur,
singur pe o scară!

Un anotimp în infern

Cît de seducătoare e furtuna ta de cuvinte!
Mă zvîcnești și mă simt fumegînd, năpădind
punțile dealurilor de cuvinte, de miresme dulci.

Ceasul trece anevoie. Îmi aduc aminte de
uraganele suferințelor mele, de acele zile
înainte să te ivești tu, să-ți cunosc numele...

Eu eram sinonimul perfect al chinului,
al singurătății... Eram ca și un pod singuratic
într-o vreme ploioasă, întunecat și murdar.

Visam palid și descompus la toate aceste!
Ceasuri de așteptare, de așteptare enervantă,
sugrumată. Nervii îmi cereau poruncitor odihnă.
Era zadarnic! Mă sileam să aștept liniștit.
Era acea liniște obsedantă ca o monotonie fără sfîrșit.
Viața interioară nu-mi mai funcționa. Eram palid
ca și nisipul unui deșert...

Oh! Cu cîtă disperare îmi amintesc acele zile,
acele zile petrecute pe acele bănci...
Ști tu care iubito!... Ți-am arătat noaptea trecută!

Nu voi uita niciodată legănatul crengilor
deasupra capului meu, erau ca într-o horă de unire,
parcă-mi dansau și-mi cîntau toate în cor;
Doar eu le priveam! Singur eram, singur visam!

Spunîndu-mi

Nu cred că adevărul e întodeauna solemn,
că bucuria e frivolă, iar dansul...
dansul mereu a fost plînset de durere,
un dans pe un cîntec inconsistent.

Trăiesc! 
Și cînd dragostea de oameni mă îneacă,
mă pierd în poezie. Așa e;
între doua vieți, eu și tu!...

Nimic nu mă poate face să zîmbesc,
nici chiar zîmbetul meu, l-am oropsit...

Gînduri au tăcut în mine!...

Sînt legat de jurămîntul tăcerii,
de cuvintele pierdute ce-mi bat în geam,
de privirea ta ce lung privește,
chipul meu ferit de neam. Cu tine!

Sînt fermecat de magia aceasta 
a ritmului veșnic, de strigările cenușii
schimbate în lujere cu floare albastră,
le auzeam, și de pretutindeni mă lovea
mireasma ta, mireasma ta nudă...

Umblu cu respirația amețită
de mierea parfumului necunoscut,
al tău parcă venit de pe alt tărîm...

Covorul de cuvinte era sobru și uscat, 
iar mîinile tale erau zvelte,
pendulau în jurul meu într-o îmbrățișare,
mă încoronau de mirosul tău
și mă simțeam prins doar în brațele tale!

Regăsesc tot, cîntînd în fața geamului!

Pietrificate voroave cad de pe limba-mi
și doar cuvinte magice rostogolesc de glasu-mi...

Miresmele tale ard în colțuri nevăzute!...

... către ea!

Mă tămăduiesc privindu-te
în toată splendoarea ta!

Te privesc ca pe un mozaic 
de pietre scumpe...
Mereu îmi aduc aminte
de Austin de Bordeaux!

M-am îndragostit de tine,
ca de-o principesă...
Doar noi ne cunoaștem aventurile
din coridorul secret!

Te privesc! Cînt.
Mă tot gîndesc tîrziu în noapte,
dacă ai pleca, ce-aș ajunge?

Aș ajunge o ruină, ca și ruinele
lui Firozabad, năpădit de bălării,
de arbuști tari la secetă!

Dacă există un Rai pe fața pămîntului,
îmi zic: oh! aceasta ești! aceasta ești!

Lost in the sadness

O șoaptă pală!

S-a îndurat soarta
și m-a chemat din această 
vale a plîngerii!

Din sîngeriu, cerul devine
tot mai albăstrui, întunecat
și tot mai rece
odată cu lăsarea serii...

Văzduhul era limpede
și în amurgit bate un vînt înmiresmat,
parfumat parcă de prezența ta!

Vîntul aplecă arborii ca pentru rugăciune,
le dă o siluetă fantastică,
parcă ar plînge ca sălcile la malul Dîmboviței...

Doar tu faci aceste miracole,
prezența ta primordială...

O piesă de teatru se lasă în noapte,
un cîntec de operă, de orchestră...

... doar vîntul mă mai ascultă!

Golgota, Golgota...

Golgota, Golgota ce nume minunat,
Isuse, Isuse... ești Cel ce a înviat!

Pe Golgota sus pe cruce
trupul tău însîngerat,
coroana de pe cap rănește
pielea ta o sfîșia.

Golgota, Golgota ce nume minunat,
Isuse, Isuse... ești Cel ce a înviat!

Din Ghețimani, din rugăciune
Iuda-i cel ce Te-a trădat,
ai fost vîndut Isus de lume
să mă mîntui, sînt iertat.

Golgota, Golgota ce nume minunat,
Isuse, Isuse... ești Cel ce a înviat!

Păcătos am fost în lume,
păcătos sînt și acum,
nu pot să uit a Ta putere,
al tău trup, chinuit pe drum.

Golgota, Golgota ce nume minunat,
Isuse, Isuse... ești Cel ce a înviat!

La ușa morții

Fascinant să dansez sub sabia lui Damocles,
să trăiesc sub cuțitul ghilotinei...
Mă simt fără jugulara, mort, fără suflet
pierdut parcă și lăsat undeva în spate,
cu spatele la lume, cu gînduri neîmplinite,
cu visele înainte să-mi devină vise...

Nu-mi mai regăsesc memoriile, clipele mele cu mine,
nu-mi mai simt supărările, devin parte din mine...

Voi exploda în propria-mi ființa!
Inima-mi este amenințată de ghilotină,
de acea dungă rece ce-mi mîngîie gîtul...
Fatal acest vers! Voi închide ochii într-un final?
Cînd îmi va veni sfîriștul? În amurg tot trăiesc!

Anxiosul

Sunt un solitar diletant
privesc lumea doar cu coada ochiului...
Renasc și iubesc această lume,
o iubesc doar pentru că eu trăiesc în ea.
Timiditatea mea față de lume
e doar o cădere de suflet, de timp...
Nimic n-ar mai conta daca ai fii tu!
Ești tu sinonimul trupului meu?
Tu?... M-ai putea scoate din lumea anxietații?
Sunt ca o lebădă pe lac, fără nimeni.
Aștept să te ivești din umbră, să te imbrățișez,
să-ți zic noapte bună!

Ascult!

Ascult! Da, ascult!
Ascult lent o pală de vînt,
o adiere de șoaptă
și un cîntec pietrificat!
De ce ascult?
Îmbietor această întrebare...
Cresc ca o floare într-un ghiveci,
ca polenul pe petala unei flori.
Ascult! Da, ascult!
Ascult lent cum cade o frunză,
plînge în căderea ei...
De ce ascult?
Iubesc toamna!

Povarnică îngăduire

Mă simt ca o insectă,
lipit pe o hîrtie de muște,
captiv...
Atîrn într-o decădere,
un refuz adînc,
o groapă mlăștinoasă plină
de minciună, neîncredere
și scepticism.
Singurătatea mă reduce la tăcere,
nu mă lasă să întorc capul,
mă silește să mor puțin cîte puțin,
încremenit în propria mea tăcere,
în propria mea frică de moarte...
De ce?
Tot aștept, aștept ceva, o așteptare...
Ca și Eleonora pe peron
aștept ce nu există!
Refuzat de adevăr, refuzat de minciună!
O vorba îmi șoptesc și poate
voi cădea în fericire, într-un vis,
căci bolta cerului-i aproape
și zorii inimii... într-un sfîrșit.
Aștept răsăritul, aștept o schimbare
doar în umbră mereu am stat,
o umbră haotică a umbrei mele,
un lăsnicior în noapte m-a devorat!

zâmbet

Să scriu despre iubire?

Să scriu despre iubire?
Aș putea să întorc aceste
cuvinte suave, mlădioase,
pline de harul cuvîntului meu...

Să scriu despre iubire?
Aș putea sincer să scriu aceste rînduri,
să le umilesc înaintea mea,
să fie darul ce așteaptă,
darul, pentru inima ta!

Să scriu despre iubire?
M-am tot plîns în aceste rînduri,
în versuri ce s-au scurs,
căci doar așa îmi trece timpul,
iubind acest apus!

Să scriu despre iubire?
De optimism m-am tot ascuns!
De gîndul meu ce-i doar un cuget,
o adiere, un declin!...

Să scriu despre iubire?
Ce-aș putea să scriu acuma?
Cîte rînduri mi-ar răpi iubirea
să scriu acuma despre trecut?

Să scriu despre iubire?

Să scriu despre iubire?

Să scriu ...?

N-aș putea privi în urma,
timpului trecut ce-a fost,
scriu în gînduri ce-i iubirea,
doar un freamăt, un ocol...

Să scriu despre iubire?
Aș mai scrie două rînduri,
două strofe de neuitat,
doar sunt sceptic și mă frămîntă,
iubirea ta ma-ntunecat!

Să scriu despre iubire!
Uite sincer cum se face,
dintr-un grai pierdut de mult,
fac cu har aceste rînduri,
ca un dar venit de sus!

Să scriu despre iubire?
Norii trec și-mi sapă-n cale,
îmi clădesc privirea-n zori,
mă uit spre cer, mă uit și doare,
călător ca ei mă văd și eu!...

Să scriu despre iubire?
Munții verzi ce-mi duc albastrul,
pomi înalți timizi, ursuzi,
lacul verde ce-i albastru
de iubire și refuz!

Ce culoare are iubirea ta?

Vin spre tin`, vin spre tin`!

Doar un pas spre tine vin`,
îi un pas pierdut în frig,
tu stai pe mal, suspini și cugeți
vin spre tin`, vin spre tin`!

Între noi se revarsa noaptea,
stelele ne cînta-n cor,
mă pierd în tine și-ntre vise
vin spre tin`, vin spre tin`!

Aud sunetul unor pași ce pleacă,
unor vorbe pierdute-n gînd,
îi doar un vis, un vis aleargă,
vin spre tin`, vin spre tin`!

Plîng lîngă amurgul inimii tale,
lîngă mîna ta pierdută-n vînt,
mă uit în zarea ce-i albastră,
vin spre tin`, vin spre tin`!

Octo

Îmi lipsești!
Octo, mă faci să suspin
după diminețile tale,
după vremea ta melancolică,
solitară și hulpavă de ploi!...
Ploaia tă îmi cînta ca un scripcar,
ca un zumzet de vioară,
mă ungea profund...

Ardeau lumănările pa masă,
seara, în timpul meu petrecut cu tin`,
priveam prin geam tăcerea ta albastră,
îți ascultam cîntecele instrumentale !...

Trîntesc cuvinte pe hîrtia-mi albă,
îmbătrînite parcă de acest amurg,
căci cerul singur, plînge seara,
plînge lin, plînge lin !...

Un gînd uscat pierdut devreme,
pierdut în seara de seceriș,
cuvinte-n Octo ușor fanate,
cu-n gînd baut, bătrîn, pierdut...

Octo, Octo, lumea-mi dragă,
îmi lipsești, ești cenușiu...
O vorbă singură-n tăcere,
un dor de mine, dor de gînd.

Mă pierd în cuget și isterie,
de dorul tău, Octo pierdut,
aștept să vii căci timpul doare,
Octo vii, Octo de duci...

E mult de atunci...

Ai fost ca un vînt,
ca o eternitate,
nimic altceva decît
murmurul indiferent al tăcerii,
golul prin care pășeam, gîndeam...
Ai venit ca o tăcere sublimă!

Iubeam liniștea cuvintelor tale,
strigătul tău efemer...

Țin minte fiecare amănunt al tău,
fiecare suflare, fiecare cuvînt rostit!

Acum, acuma îi o amenințare acea zi,
o uitare nevăzută, un gînd rămas,
o vorbă-n vînt în adiere...

Oh! Oftez și mă uit în zare,
nu văd decît, ceva, efemer
o lacrimă singură în gînd
stă să apară, trist...

În ceasul frămîntării

Mi s-a făcut dor de ea,
voiam s-o văd, s-o ating,
s-o ridic goală din acea frenezie
și să-i creez conturul cu mîinile mele.

Vreau s-o readuc în noapte,
să mi-o readuc, s-o simt...
O făptură a nopții, a tăcerii primăveri,
a liniștii sufletului meu.

Îmi recîștig libertatea privind-o,
atingînd-o într-o frenezie dornică
de a o iubi, păstrînd-o fantomă
a simțurilor mele, a gîndurilor...
Își revărsa obrajii pe pieptul meu
și simțeam cum sînii ei mă doreau!

România mai aparține României?

România mai aparține României?

Am ajuns în jale, 
în valea multor neamuri,
căci trist în țara asta
politic plînge neamul.

Ajuns să mă aseman 
cu-acest popor plăpînd,
căci doar în România
țăranul plînge crunt.

O țară fără regului,
o țară-n-străinată,
conducător de vase,
o Românie proastă!

Perfect de armonie
în iluzii și minciuni,
o țară fără nume
un jaf pierdut pe drum...

Un imn cîntat cu jale
fără emoții și suspin`,
un val de gînduri ne-nconjoară,
o Românie fără răspuns...

Dor de duioșie

Cînd ne vine dorul?
De cine ne este dor?

Întreb căci sunt singur,
dor mă simt și eu,
mă plîng în largul viciu,
mă plîng în al meu dor.

Tînjesc privindu-mi starea,
emoția mă cuprinde,
un cald cuvînt din noapte
privirea mi-o aprinde!

Un sfert de ceas va trece
cînd vei veni-n tăcere,
căci dor îți este ție
de patrie și cădere...

O dor! O dor de tine,
un cînt îndurerat debil,
un murmur simplu de cuvinte,
o soapta fără dor... 

Petrec a mele clipe,
petrec pe un mormînt,
solitar dosit de ziuă,
singur pe mormînt!

O cruce tumulara, 
un pat adînc pustiu,
o bortă fără nume,
un somn de veci pustiu!

Un gînd ce ma ucide,
o lacrimă de dor,
sinistrul gînd din veacuri
căzînd în acest gol.

Prin lacrimi curg aievea
plîngînd din acest dor,
mă vărs în lumea-mi tristă,
apus în acest dor...

Pierdut în scepticisme, 
neregăsit în acest loc, 
căci sincer fără mine...
să mor de acest dor!

Cînd ne vine dorul?
De cine ne este dor?

Spuse! Taine! ...ascultă-mă!

Licăresc într-o lumină difuză,
şi mă frămînt odată cu existenţa.

Mă întuneci cu frumuseţea ta
şi mă faci acelaşi cu tine!

Aş vrea doar o clipă să fiu
cu tine, singur, eu să te slujesc...

Doar o parte din mine să existe,
să-ţi port amprenta mereu!

I-au asupra mea durerile tale nesfîrşite,
singurătatea ta şi temerile tale!

Îţi venerez trăirea, existenţa ta supusă!

Împreună în liniştea tăcerii
ne constrîngem efemer...
Doar tu şi eu, acelaşi suflet,
acelaşi trup, acelaşi gînd etern.

Din zori şi pînă-nseară renăscut de cuvinte,
pufnesc în versuri albe, scrise, ocolite...

Vorbindu-ţi, mă simt ca şi cum
m-aş căţăra pe un zid de ghip...

Uneori sunt orb, dar cînd lucrurile
îmi par întunecate, atunci văd cel mai bine,
privindu-te în acest farmec...

Chintesenţă a cuvîntului

Îndurerate aceste cuvinte plăpînde,
aceste cuvinte rostite În şoaptă,
în tăcerea nopţii care ne cuprinde!
Dar tu, tu ai învăţat să asculţi efemer
să nu dai importanţa rostul lor,
ci doar esenţei...
Privindu-ţi ochii, mă necajesc vorbindu-ţi
mă văd alungat de cuvintele-mi...
Mă trîntesc într-o dragoste uitată,
uitată în copilarie, o imegine puerila a mea,
o ilustraţie prăpădită de imaginea mea...
În ce esenţă îmi percepi cuvintele?
Aceste cuvinte nostalgice şi suave!
Mă tîrăsc şi tînjesc dupa tine,
dupa puritatea ta, dupa mostra trupului tău!
Cît de minunată este tăcerea ta,
duioşia cu care mă atingi şi-mi vorbeşti
în tăcere... Tînjesc în căutare!

O dorinţă

Aş vrea să exişti doar tu, să exisit doar eu!
Să mă unesc cu tine tinîndu-ne de mîna,
să plutim nostalgic străpunşi de briza mării,
pe malul unui lac de lacrimi, de vise...

Aş vrea să-ţi şoptesc visele mele legate de tine,
să-ţi recit un vers făcut pentru tine,
să te alint în amurg, căci soarele apune,
pe nisipul ud, ce urma ne-o expune!

Aş vrea ca atunci cînd mîna mea te va atinge
să te simţi stăpînă, să te simţi iubită,
să-mi spui a tale taine pe drumuri pustii în noapte
căci sunt născut din basme, fericire îmi vei spune!

Ridurile gîndurilor

Îmbătrînesc timpuriu,
din aceasta îndopare de gînduri...

Sînt ani de cînd nu mai simt
nici o prindere, nici un sentiment profund,
nici o pornire, nici o aprindere
pentru cineva special din viaţa mea!

Cît de ciudat trebuie sa fie să iubeşti!
Oare cum o fi? Oare cîţi cunosc acest termen?
Al dragostei pure, al loialităţii!

Trăiesc poate judecand o carte, un fluture,
un fir de păpădie, un om, o lume întreagă,
şi mai ales pe mine însumi, fără să fi iubit,
fără să mă fi cunoscut vreodată?

Cît de triste îmi sunt amintirile!
Parcă m-aş privi într-o oglindă, într-un geam spart,
parcă mi-aş privi poza dintr-o ramă veche,
clasică, plină de praf, fără un acord muzical...

Întîlnirea!

Oare cît voi mai trăi în frenezie privindu-te?

Dacă m-aş lăsa sedus de un fluid de sinceritate,
m-aş opri la tine, ţi-aş privi feminitatea sinceră,
ţi-aş şopti cuvinte ce disperate îmi ies din gură
din launtrul meu plin de adevăr şi pace...

N-am murit! Am înviat! Abia acum cunoscîndu-te
am trecut de la viaţa cea moartă la viaţă!
Privindu-ti fiecare mişcare, fiecare parte a ta,
a corpului tău delicat, plin de tandreţe, de viaţă.

Te-am văzut prima oara pe o bancă, o bancă singură
în care nu eram decat noi doi, pe malul unei ape,
la sînul unui parc singuratec... Mă simţeam ca un copil,
cu picioarele suspendate ca doua pendule deasupra frunzelor,
acele frunze uitate de toamnă, acel covor nemăturat.

Îmi aduc aminte primii tăi paşi facuţi spre mine,
păreau aşa de grăbiţi, aşa de nerăbdători...

Perfect Smile

Cuvinte lipsă

Îmi preschimb cuvintele în miresme şi stele,
fac descîntece şi farmece în versuri line
şi tunătoare... le vrăjesc şi le scot
din pelerina mea nostalgică, din mintea mea...

Încerc să-ţi vorbesc cît mai simplu
dar cu un farmec de necuvîntat, de neatins.
Mă uit la tine şi văd doar o simplă înfăţişare,
o simplă căutare a adevarului din ochii tăi timizi!

Oh! De-ai putea să mă asculţi cu adevărat,
să-mi simţi adevăratul sens al cuvintelor,
al glasului meu de nepătruns, de nealungat,
al cuvintelor mele ce tînjesc dupa tine!

Oftînd îmi simt timpul cum îmi trece
şi trecerea aceasta nu mă va duce la tine,
mă va îndepărta de prezenţa ta, de lacrima ta
de tot farmecul tău, de ascultarea ta...

Cuvinte lepădate

Am nevoie de lacrimi, altfel mi-i
se vor usca ochii!

Acest orizont, orizontul ce-mi este
adevarata epidermă a fiinţei mele,
a cugetului meu...
Mă simt amplificat de lumina lunei,
de voroava ta, de încrederea ta efemeră.

Păşesc într-un destin umbrit,
într-un "Amor-Fati" al credinţei mele!

Spulberat de cuvinte,
de dragostea ta năbuşitoare,
de strigătul tău acustic
ca de chitară înstrăinată.
Mă simt ca un cuvînt vulgar,
rostit cu ură, fără dragoste!...

Care-i rostul acestor cuvinte?
Acestor întîmplări?

Trăiesc în poezia suveranitaţii
dar cuvintele-mi sunt pierdute,
căzute în prăpastia scepticului,
în umbra difuza a lunei,
a amurgului neîncrezător!

Plîng, căci altfel mi-i se vor usca ochii,
îmi voi pierde vederea,
nu-ţi voi mai putea privi gingăşia,
zîmbetul tău singuratec...

Oh!Ce sentiment ciudat lăsat în spate,
în trecut... Da! Trecutul?
Trecutul este mai tare decat mine,
decat orice, oricine, nimeni nu-l poate schimba,
nici Demiurgul cel bun...
Sunt om şi sunt singur,
m-am născut singur căci nu am nimic geamăn,
sunt un germen, un atom, un praf de echivoc!




AMOR-FATI - Dragoste de destin

Amor-fati

Efemer, acel sărut nostalgic
ce m-a cuprins cu duioşia lui,
m-a dus în lumea fericirii,
în lumea anilor trecuţi...
O clipă şi-o privire tristă,
un trecut pietros, înlăcrimat,
o clipă fără vînt şi pace,
amurg de toamnă întristat.
O elegie nostalgică de plîngerile mele,
un caracter melancolic, deprimat,
o artă a plîngerii, a întristării
şi-un gînd pierdut... uitat...

Te priveam în sfîrşit!

Te priveam în sfîrşit!

Erai mai scundă decît credeam
şi mai împlinită decît visam.
Simţeam că eşti în slujba feminitaţii,
atît prin gesturile largi, leneşe,
care-ţi legănau tot trupul, toată gingăşia...

Erai aşa de minunată cu zîmbetul tău,
cu reliefarea formelor bogate ale fiecărei mişcări.
Ai gene lungi, negre şi privirea
apropiindu-şi-le, confuz, greu, misterios...

Mă nelilnişteai cu privirea ta,
parcă-ţi doreai să mă apeşi în sentiment,
să mă îneci, să mă afunzi adînc ca într-un puţ,
să mă înnămolezi...

În tine îi o veselie mare
şi plouă, plouă mereu
dar timpul ce-ţi soarbe fericirea,
în gînduri va trimite visul tău.

Ia-mi mîna în ajutorul tău,
în invocaţia din amurg...
Sunt doar un vis pierdut,
o scrisoare de bun rămas...

Veridicitate pură

Viaţa e un şir de întîmplări!
Sîntem produsul fiecărei
secunde trăite...
Dacă am ocoli o secundă
sau i-am schimba adevărul,
i-am da alt vector, altă valoare,
alt sens.

Mă simt ca o spovedanie
de trup şi de suflet,
de luciditate şi de vis,
ca un DA în faţa adevărului!

Viaţa! Ce-i viaţa la urma urmei?

Simt pierderea perfecţiunii,
căderea în timp din lagărul încrederii...

Mă topesc de neajunsurile tale,
de vorbele năstruşnice...

Simt demiurgul raţional în mine,
posesivitatea ce-mi înclină trupul...

Zîmbet în ploaie

Zîmbeşte-mi, cînd ceru-mi plînge
şi mă afund într-un vis etern,
un neanţ de gînduri ce-mi suspină
într-un val uitat pe ţărm.

Zîmbeşte-mi cînd sunt singur,
căci doar aşa m-aş simţi cu tin`...
zîmbeşte-mi cînd eu sufăr,
căci suferinţa nu-i un chin.

Ascultă-mi glasul efemer iubito
şi-ncearcă să-l trăieşti profund,
nu te mint, nu-ţi spun iubito
cîte ceasuri ne-au trecut!

Un val de rînduri mă cuprinde,
un roi de versuri pentru tin`,
un cer de gînduri ce-mi suspină
cînd privesc agale vis...

Plouă! banca-i udă lacrimînd...
Şi privind spre cer îşi spune:
Cîte lacrimi îmi mai curg?

Oh! Ce plouă şi ce-mi place
cînd paşesc prin bălţi gîndind,
privind în juru-mi, nu-mi mai place
căci privind, mor suspinînd.

Un spin de floare roşie dură
ce în suflet mi-a străpuns,
un gînd curat fără de lacrimi,
un gînd de inima străpung!

Mama

Mamă scumpă, mamă dragă
ce sufletul tu mi-ai deschis,
mi-ai arătat iubirea întreagă
cînd pe lume m-ai adus...

Mi-ai cîntat de noapte bună,
m-ai mîngîit pe răni plîngînd,
mi-ai pus mereu zîmbet pe buze
şi vorbe dulci cu un alint.

Cu ochii trişti timizi din suflet,
cu parul alb şi necăjit,
un rid plăpînd venind pe lume
la ochiul tău dormind acum.

Zîmbet mîndru ce-i pe chipu-ţi,
zîmbet lung şi întristat,
prizonier şi singur la răscruce
într-un vis pierdut visat.

A doua noapte de epilog!

Alb moment de supărare
şi-un sentiment uşor sedat,
o armă albă de pe suflet
şi un gînd, greu de purtat.

O viaţă mohorîtă ca şi ploaia,
o clipă tristă de amurg,
moment nostalgic de tristeţe
fără gînd, fără răspuns.

O seara magică şi tristă,
uşor trecut de înserat,
o clipă fără somn şi pace
doar un gînd, un gînd sedat.

Otrăvit de cuvintele-ţi în laudă,
suspinat de vise fără rost,
doar un drum, drum fără capăt
înconjurat de neserioşi...

Astupat de urletul din mine,
mă sufoc cu glasul meu,
mă pierd în jocul de cuvinte
lăcrimînd, paşesc mereu.

O lume-n care nu-mi văd locul,
o lume fără un răspuns,
oameni fericiţi de pe alocuri,
oameni trişti şi pesimişti.

Pierdut! Luna-mi spune drumul unde-
mă regăsesc, mă ofilesc,
îi drumul solitar şi umed
de ploi nostalgice de ieri!'

Alt epilog

Indus într-o eroare pătimaşă,
într-un gînd ce credeam
că-mi va fi divin,
îi doar un drum ce mă doboara,
lovit mă simt, îi un sfîrşit!

Plin de nostalgie şi repaus,
plin de minciuni de nicăieri,
simt cum moartea mă cuprinde
Bacovian mă simt şi eu.

Tezaur de lumină întunecată
şi lovit de amurgul tău,
îmi văd apusul vieţii mele
lăcrimînd pe obrazul meu.

Întunecat şi singur în ale mele drumuri,
alungat de voci ce-au tremurat,
priveam mirat cum urletul din tine
venea grăbit în calea mea...

Înving aceste clipe grele
ce mă macină crezînd,
nu pot sa leg a tale versuri
căci privind, te văd căzînd.

Artista "pouf"

Un gram de grafit,
un gram de lacrimă,
un canson dalb
usor pătat,
o uimire tristă
ca şi-o săgeată,
un gram de har
şi deocheat.

Lacrimi de artistă
în gînd de amurg,
lacrimi de creion
şi-un plîns ascult,
o taina rece de bristol singuratec
şi-un koh-i-noor ce-a plîns în şoaptă!

Un şarm desen
îi vine-n minte
şi un gînd rătăcitor,
îi gîndul ei fermecător şi iute,
îi doar un gînd pe un bristol.

Amorţită, cu mîna pe hîrtie,
încremenită în vraja cîntecului ei,
pierdută-n corzi acustice şi limpezi
în versuri ce îi dau fiori...

Cuvinte de primăvară

Prezenţa ta feminină
îmi dă acea linişte,
acea seninătate,
acea pace eternă
care nu mă tulbură
prin nici o patimă.

Mă simt nou,
ca un fulg de zăpadă,
ca o lacrimă curată
şi plînsă de fericire,
ca un strop de apă
limpede ca şi cerul.

Plutesc pe valuri de speranţe
şi pe cuvinte greu rostite,
sunt doar vorbe potrivite
ce din buze-s răscolite.

O vorba dulce spusă-n vînturi
într-un prag de primăvară,
o mierla singură cîntînd îşi cheamă
glasul ei... vestitor de primăvară.

Back in black

Ascuns în mii de scenarii
ce îmi par tenebre sfinte
şi întors în negrul vieţii
unde spaima mă cuprinde.
Alerg în întuneric
şi mă izbesc de zidul morţii,
privesc mirat în umbră
cum în spate zac poeţii.
Lovit de gînduri sumbre
şi întors în lacrimi negre,
un val de ceaţa aparinsă
şi o carte de durere

Un cer pustiu de plînset
şi o lacrimă din rai,
îmi unge calea-mi sfîntă
ce-n amurg m-am îndreptat.
Un pas făcut în spate
cu o teamă de război,
plîng în ciuda soartei,
plîng căci am să mor.
Cursul vieţii mele
ce-n poezie îi pierdut,
îi doar un val de lacrimi
şi-o iubire din trecut.

All to you

Am găsit un zîmbet cald, deprimat
şi o lacrimă crudă trecea pe drumul ei,
îi şoptea gînduri afundate-n ceaţa dimineţii
şi plînsetul trist al ochilor
ce se rupeau în realitatea vieţii.

Doi ochi timizi, ca de porumbiţă
şi un glas suav, ce zîmbetu-ţi alintă,
atingere în noapte, amurgul supărării
şi un sărut cu viaţă în trista aşteptării.

O îmbrăţişare sinceră dar rece uneori
îi ca şi-o lacrimă ce zboră din ochiul viselor...

Prietenie... albă

De sub omătul îngheţat
îşi scoate căpşorul alb ghiocelul,
a stat în frig, a îngheţat,
a plîns în ciuda iernii.

O adevărată minune acestă floare firavă,
acest alb pur ce din alb răsare,
doar un strop de verde apare
îi trupul ei, lipsit de soare...

Zăpada-i dă un strop de nuanţă
şi un sărut timid cu rouă,
o lacrimă rece îi mîngîie petala
şi-n primăvară strigă cu durere.

Amărît ghiocel ce doarme melancolic
îşi ridică fruntea spre cer cîntînd,
aduce-n taină un gînd de primavară
şi vorbe dulci, dulci de alint...

???

Întrebare?
Ce-aş putea să întreb iubito?
Crezi că eu sunt vinovat?
Oh, nu, nu-mi lua zîmbetul din suflet
căci fără el...

Neregăsit de ani de zile
mă simt orfan ca-n străzi pustii,
un cerşetor de inimă şi suflet,
o lacrimă din rai, venită pe Pămînt.

Dragoste vremelnică

Simt o deşertăciune,
părăsire de cuvinte...
Simt cum sunt înverşunat
de clipe fără rost,
simt cum încep să putrezesc
în interior
şi semnele dragostei purtate
încep să iese la suprafaţă!
Încă există durerea şi timpul,
acel timp nenorocit
ce nu vindecă nimic
îmi face greaţă,
îmi este scîrbă,
îmi vine să vomit
de zicalele oamenilor.
Prefer să mor singur
să atîrn de-un fir de speranţă
să cred ca acolo-i fericirea,
să cred ca nu am avut dureri niciodată.
Aş vrea să-mi întreb inima:
Ce simte atunci cînd plîng?
Ce simte atunci cînd zîmbesc?
Dar ce a simţit atunci cînd tu ai plecat?
Nu credeam că nu te vei mai întoarce,
nu credeam că vei pleca cu adevărat,
nu credeam nimic, eram sceptic,
eram ca pe-o linie de tramvai,
pătat, plin de lacrimi,
plin de neîncredere
şi oftînd lăcrimam.
Efemer moment
într-o seară nocturnă
cînd înca încercam
să te readuc înapoi,
încercam să sfîşîi cu dinţii
sufletul meu neputincios
şi purtat de păcate.
Am un motiv aprins
să tot încep să critic,
să critic sistemul
în care-mi duc zilele,
să-mi critic sentimentele care-s
ca o frunză în cădere,
ca un mugur de primăvara,
ca un lac secat...
Oh, cîte aş mai putea să spun!
Cîte din aceste versuri
au fost privite de ochii tăi,
simţite, trăite
şi citite cu aceiaşi dragoste
cu care eu încerc să mă exprim.
Aş vrea sa fiu un val din mare
să mă izbesc de ţărm,
să ştiu ca acolo-mi va fi sfîrşitul
şi crucea unde mă închin mereu...
Aş vrea să fiu un fluture de noapte,
căci în zi, atunci voi muri.
Aş vrea să fiu un vers în care
eu l-am scris, dar necitit.
Aş vrea să fiu o rază de lumină,
căci doar aşa te-aş mai putea privi.
Aş vrea să fiu o floare albă
căci doar aşa m-ai putea iubi.
Aş vrea să fiu o lacrima caldă
ce din ochiul tău va răsări,
căci doar aşa îţi voi cădea în palmă
şi eu acolo voi sfîrşi...

Taina sufletului meu

Ea mă aşteaptă în visele mele
în fiecare noapte în misteriosul gînd,
îmi vîneaza zilele, îmi vîneaza aşteptările...
Oh, Dumnezeul meu, simţi cum mă prăbuşesc?
Înlăuntrul meu, îl veghează doar ea
şi mă face să dispar, să plutesc
în vidul nesfîrşitului...

Merg, paşii mei lasă urme de praf
şi cuvintele mele se rostogolesc
pe buzele mele reci şi crăpate,
cuvintele mele nu-ţi mai ajung la suflet
căci tu, tu eşti ca şi buzele mele...

Trăiesc în beznă, în bezna cuvîntului meu
şi simt, simt durerea şi aşteptarea,
simt şi aud glasul înălţat spre cer de tine,
simt că eşti acolo undeva,
dar chipul l-ai ascuns de mine.